Mă simt privilegiată să fiu aici.

Am plâns, am râs,

am fost profund impresionată

și mă simt privilegiată să fiu în viață.

Sunt recunoscătoare că trăiesc.

În 1944 părinții mei erau într-un lagăr

din Franța lui Vichy.

Mama a pus la cale evadarea.

De fapt ea l-a scos pe tata.

Părinții au trecut Alpii.

Mama era gravidă cu mine.

Și când au ajuns la granița cu Elveția,

aceasta era închisă pentru refugiați.

Mama s-a aruncat în Elveția.

Orice era mai bine pentru ea decât să se întoarcă

în iadul de unde venise.

Tatăl meu a reușit să se strecoare
cu câteva zile mai târziu.

Și în 1944 m-am născut eu.

La câteva decenii după asta, stau cu mama

într-un azil de bătrâni din Israel.

Nu pot să o văd așa.

(gesturi, lacrimi, suspine)

E într-un scaun cu rotile.

Nu mă recunoaște.

Mă simt vinovată. Sunt tristă. Lupt. Sunt furioasă.

Ea este eroul meu. De ce a trebuit să ajungă așa?

Și îmi dau seama că nu sunt în vizită la ea.

Sunt cu propriile mele sentimente.

Și mă decid.

Voi trece puntea

spre lumea mamei mele.

Voi părăsi lumea în care mă lupt.

Mă voi duce să o întâlnesc.

Și mă voi duce cu alți ochi.

Așa am și făcut. Am mers, am stat în fața ei
și am trecut puntea.

Am aterizat în lumea ei. Am privit-o.

Și ea m-a privit pe mine.

Și a zis în limba idiș:

„Du bist mein Tochter.”

Ești fiica mea.

Am început să plâng și ea mi-a șters cu blândețe
lacrimile de pe față.

Nu mă recunoștea de luni de zile.

Sigur, nu eram acolo – emoțional.

Acest miracol ce s-a petrecut cu mama

ilustrează cei trei conectori invizibili
despre care doresc să vă vorbesc azi.

E vorba de spațiul relațional – spațiul.

De puntea dintre lumi – puntea.

Și de întâlnire.

Esența umană cu esența umană. Întâlnirea.

Cunoașteți acești trei conectori invizibili.

Îi trăiți.

Dar poate niciodată nu i-ați definit așa.

Lucrând cu cupluri de ani de zile,

am ajuns să înțeleg că aceștia sunt 
cei trei conectori invizibili.

Voi începe cu spațiul.

Martin Buber, filozoful evreu, a spus:

„Relațiile noastre trăiesc în spațiul dintre noi.”

Nu trăiește în mine sau în tine,

nici chiar în dialogul nostru.

Trăiește în spațiul în care trăim împreună.

El a mai zis: „Acel spațiu e sacru.”

Dacă nu știm de acest spațiu,

dacă nu știm cum să fim responsabili

pentru spațiul în care trăim împreună,

îl vom polua

așa cum am poluat și eu spațiul cu mama.

Am poluat spațiul cu mama

nu pentru că aveam anumite sentimente.

Am poluat spațiul cu mama

pentru că am pus 
toate aceste sentimente între noi

– în mod inconștient.

Neștiind despre acest spații,

îl poluăm automat.

Cu un cuvânt, o privire, o reacție, o retragere,

o critică, o judecată.

Le punem acolo inconștient.

Și spațiul nu mai e confortabil.

Și când spațiul nu e confortabil,

reacționăm la disconfortul din spațiu

și acesta devine mai neconfortabil.

Și încet dar sigur, disconfortul crește,
spațiul devine periculos.

Apoi reacționăm la pericolul din spațiu.

Cum reacționăm?

Unii dintre noi, prin afișarea explozivă a energiei.

Vorbim mai tare, țipăm, spunem multe cuvinte,

suntem agresivi.

Alții reacționează la pericolul din spațiu

prin constrângere, ascunzându-se, 
prin sustragere de energie.

Și când cele două reacții se cumulează

ca reacție la pericolul din spațiu,

pericolul crește

și acum reacționăm împreună
la poluarea și pericolul

pe care l-am co-creat în spațiul relațional.

Ce-ar trebui să facem?

Cum putem fi responsabili de spațiul dintre noi?

Care-i sacru, după cum a spus Martin Buber.

Aici intervine metafora punții.

Putem fi responsabili de spațiul dintre noi

trecând puntea spre lumea celuilalt

și luând cu noi întreaga noastră prezență.

Cum facem asta?

În primul rând, așezați-vă.

Respirați adânc.

Picioarele pe pământ.

Lăsați-vă să pătrundeți în momentul prezent.

Aliniați-vă cu „aici și acum”.

Fiți conștienți că trăiți!

Fiți recunoscători pentru acest moment de viață.
Chiar acum!

Aceasta e deja un început foarte important

pentru călătoria voastră peste punte.

Apoi începeți conștient și deliberat

să mergeți pe punte, înfruntând banda de cauciuc

ce v-ar duce înapoi la prejudecățile,
povestea vieții, identitatea voastră,

la cine credeți că sunteți, la sentimente,
emoții, la tot ce există în lumea voastră.

Tot ce luați cu voi pe punte

e o copertă de plastic, transparentă,

cu pașaportul cu viză.

Motivul pentru care trebuie să fie transparentă

e că nu puteți lua nimic ce e al vostru
pe cealaltă parte a punții.

Și când aterizați pe cealaltă parte,

ce faceți?

Ascultați.

Ascultați cu inima deschisă.

Ascultați cu noi ochi.

Scriitorul francez Marcel Proust a zis:

„Aventura vieții nu se referă
la descoperirea unor locuri noi.

Aventura vieții este de-a le vedea 
pe cele vechi cu ochi noi.”

Vă aduceți ochi noi, inima deschisă

și generozitatea spiritului

și ascultați ca și cum ați învăța 
o limbă străină,

o nouă muzică, un ritm nou.

Ascultați repetând cuvintele auzite.

Te aud zicând...

„Am înțeles bine?”

Și înveți. Înveți despre cum e 
în această altă lume.

Ce se poate întâmpla pe celălalt tărâm?

Pe celălalt tărâm are loc

întâlnirea.

Ce este întâlnirea?

La nivel biologic, întâlnirea

e intrarea în rezonanță a două creiere.

Neurobiologii relaționali denumesc 
această rezonanță „punte cerebrală”.

Două sisteme limbice care intră în rezonanță.

Esența emoțiilor noastre intră în rezonanță.

Neurobiologii relaționali au descoperit

că atunci când două creiere intră în rezonanță,

sistemul nervos central începe să se calmeze.

Fiindcă, au descoperit ei,

creierul e singurul nostru organ

care nu se reglează din interior.

Se reglează de afară printr-un alt creier.

Avem nevoie unii de ceilalți pentru a ne autoregla.

Ne putem regla doar prin celălalt.

Prin ochii celuilalt. Prin acea rezonanță.

Ce se întâmplă e foarte interesant

fiindcă, cu aproximativ 10 ani în urmă,

neurobiologii relaționali au descoperit 
neuronii-oglindă

pe care îi avem în creier.

Capacitatea noastră de compasiune,

empatie,

de înțelegere profundă a celuilalt.

În timpul întâlnirii, acești neuroni-oglindă 
devin foarte activ.

Și ce se întâmplă apoi?

Încep să se formeze în creier noi căi neuronale.

Noi căi neuronale ce ne conferă capacitatea

de a fi într-o relație.

Plasticitatea creierului s-a dovedit a fi enormă.

Se poate schimba oricând pe parcursul vieții.

Astfel, aceste noi căi neuronale
ce se formează în creier

ne dau șansa de a fi

mai inteligenți și mai maturi

din punct de vedere relațional.

Deci aceasta este întâlnirea în sens biologic.

Dar întâlnirea e mai greu de definit

în alt sens.

E găsirea a două prezențe umane depline.

Sau a două esențe umane.
Sau a forței vitale din fiecare persoană.

Sau găsirea a două suflete.

Ce este forța vitală?

Ce este esența umană?

Tatăl meu are o povestire despre asta.

Tatăl meu a avut cea mai mare colecție 
de povestiri idiș din Univers.

Și îi plăcea să le zică.

Și râdea cel mai tare dintre toți

când povestea.

Aceasta e povestea despre D-ul Goldberg, croitorul.

Un bărbat vine să-și ia costumul 
de la D-ul Goldberg, croitorul.

Îl încearcă și zice:

„D-le Goldberg, acest costum arată foarte ciudat.

Această mânecă nu potrivește deloc.”

D-ul Goldberg se uită foarte serios și zice:

„Aveți dreptate. Pentru această mânecă,
trebuie să vă țineți mâna așa. OK?”

Omul zice: „Știți, acum cealaltă mânecă 
nu se potrivește deloc.

Priviți!” - D-ul Goldberg zice:

„Aveți perfectă dreptate. Pentru această mânecă, 
trebuie să vă țineți mâna așa

și să puneți umărul așa. OK?”

„Dar ce e cu pantalonul pe piciorul drept?
Arată foarte ciudat, ce e cu el?”

D-ul Goldberg zice: „Aveți dreptate. 
Trebuie să vă țineți piciorul

un pic spre înăuntru, așa.”

„Dar cu asta ce-i?”, zice el.
„Pentru asta, trebuie să vă țineți piciorul așa.”

Acum costumul era în regulă
și omul iese pe ușa croitoriei.

Și cum se plimbă el pe stradă,
vine un cuplu

și femeia îi spune bărbatului:
„Ce mai croitor!

Pentru un om ca el, costumul îi vine perfect!”

(Aplauze)

Deci... Ăștia suntem noi. Suntem în acest costum.

Ne plimbăm în acest costum 
fiindcă ne-am adaptat la viață.

Și nici măcar nu știm că acesta e un costum, 
un costum de supraviețuire.

Credem că așa suntem noi.

De exemplu, dacă m-am adaptat
devenind retrasă, rece și distantă,

cred că așa sunt eu.

În interiorul acest costum 
e esența noastră umană – intactă!

În interiorul adaptării noastre pentru supraviețuire
suntem esența noastră.

Ajunși dincolo de punte, 
spiritul nostru se poate hrăni.

Și se poate produce transformarea 
de la acest costum de supraviețuire

la adevărata noastră esență umană.

Împreună, esența noastră se arată.

Asta mă duce cu gândul la minunata zicală:

„Obișnuiam să fiu diferit.
Acum sunt același.”

Am început cu o relatare despre mama.

Acum aș dori să vă spun una 
despre nepotul meu, Leo.

Eram la Istanbul cu Leo.
Eram în pat

cuibăriți și uitându-ne la un film.

La sfârșitul filmului, Leo s-a uitat la mine

și mi-a zis:

„Bube, bunico, te iubesc.”

Și eu i-am spus: „Și eu te iubesc, Leo.”

Și el: „Nu. Eu te iubesc.”

Iar eu: „Sigur, dragă,
tu mă iubești și eu te iubesc.”

El mi-a spus: „Nu, Bube. Eu te iubesc.”

Atunci am înțeles.

Nu vroia ca eu să-i resping iubirea.

Vroia să trec puntea ca să ajung la el

pentru a inspira iubirea pură,
esențială pe care mi-o dădea.

Asta am făcut. M-am uitat la el. 
L-am primit.

Am lăsat să mă pătrundă 
ceea ce îmi dădea în acel moment.

Și am zis: „Leo, te aud cum îmi zici: Mă iubești.”

Și fața i s-a luminat.

Mă învăța că pentru a mă conecta 
îmi trebuie curaj.

Aș dori să vă împărtășesc
unul dintre citatele mele preferate,

al poetului sufi Rumi din secolul XIII,

care a zis: „Dincolo de gândirea corectă

și dincolo de gândirea greșită

există un câmp.

Ne vedem acolo.”

Am un vis. Văd 90 de milioane de cupluri

ce aduc omagiu celor trei conectori invizibili,

ce aduc omagiu spațiului dintre ei,
ce trec puntea unul spre celălalt

și se întâlnesc, esență umană cu esență umană.

Pentru mine este extrem de important
fiindcă ai noștri copii

cresc în spațiul dintre noi.

Spațiul dintre cei doi

e locul de joacă al copilului.

Și dacă știm cum să onorăm acel spațiu

și să-l facem sacru, copiii pot înflori

în spațiul sacru.

Am în minte o dată.
11 noiembrie 2012.

Ziua Mondială a Trecerii Punții.

Nu e doar pentru cupluri.

E pentru ființe umane, pentru națiuni.

Va veni ziua în care națiunile

vor ști că spațiul dintre ele

e un spațiu sacru. Că există o punte

ce se poate trece pentru a cunoaște cultura celuilalt.

Și că putem să ne întâlnim.

Esență umană cu esență umană.

Dincolo de gândirea corectă 
și dincolo de gândirea greșită

există un câmp.

Ne vedem acolo.

Mulțumesc.

(Aplauze)