Acum ceva timp,
am încercat un experiment:

timp de un an, să spun da
tuturor lucrurilor care mă speriau.

Un lucru mă speria,
mă scotea din zona de confort?

Mi-am impus să îl accept.

Voiam să vorbesc în public?

Nu, dar da.

Voiam să apar în direct la TV?

Nu, dar da.

Voiam să încerc actoria?

Nu, nu, nu dar da, da, da.

Și s-a întâmplat ceva nebunesc:

chiar faptul de a face
lucrul care mă speria

a anulat frica,

a făcut să nu mai fie groaznic.

Frica mea de a vorbi în public,
angoasa mea socială, paf, s-au dus.

E uimitoare puterea unui singur cuvânt.

„Da” mi-a schimbat viața.

„Da” m-a schimbat pe mine.

A fost un „da” special

care mi-a influenţat viaţa
în modul cel mai profund,

un mod neimaginat până atunci de mine.

A pornit cu o întrebare
a fetiţei mele.

Am trei fete uimitoare:
Harper, Beckett şi Emerson

iar Emerson e o copiliţă care, 
inexplicabil, le spune tuturor „dragă”,

de parcă ar fi
o chelneriţă din sud.

(Râsete)

„Dragă, o să am nevoie de nişte lapte
pentru biberonul meu.”

(Râsete)

Chelneriţa din sud m-a rugat
într-o seară să mă joc cu ea

în timp ce voiam să plec undeva
şi i-am spus „Da”.

Şi acel „Da” a fost începutul
unui nou mod de viaţă pentru familia mea.

Am făcut un legământ ca de atunci încolo,

de câte ori unul din copii
mă roagă să ne jucăm,

indiferent ce fac
sau înspre ce mă îndrept,

să spun da, de fiecare dată.

Aproape. Nu am atins perfecţiunea,
dar mă antrenez din greu.

A avut un efect magic asupra mea,

a copiilor mei, a familiei noastre.

Dar a avut şi un uimitor efect secundar,

abia de curând
am înţeles asta pe deplin,

am înţeles că alegerea de a spune da
când copiii mă rugau să ne jucăm

se pare că mi-a salvat cariera.

Am ceea ce majoritatea oamenilor
ar numi o slujbă de vis.

Sunt scriitoare. Concep.
Îmi câștig traiul creând poveşti.

O slujbă de vis.

Nu.

Sunt un titan.

O slujbă de vis.

Creez televiziune.
Conduc producţii de televiziune.

Fac televiziune,
o televiziune de calitate.

Într-un fel sau altul, sezonul acesta,

sunt responsabilă pentru 70 de ore 
de programe TV oferite lumii.

Patru programe, 70 de ore de TV...

(Aplauze)

Câte 3, chiar 4 show-uri simultan.

Fiecare show crează sute de job-uri
care nu existau înainte.

Bugetul pentru un episod
de serial TV

poate varia între
3 şi 6 milioane de dolari.

Hai să spunem 5.

Un episod nou la fiecare 9 zile
ori 4 seriale,

deci la fiecare 9 zile, 
televiziune de 20 de milioane de dolari,

Patru programe TV, 70 de ore de TV,

3 seriale produse concomitent,
uneori chiar 4,

16 episoade scoase de fiecare dată:

24 episoade de „Grey's”,
21 episoade de ”Scandal”,

15 episoade de
„How To Get Away With Murder”,

10 episoade de „The Catch”,
sunt 70 de ore de TV,

sunt 350 de milioane de dolari pe sezon.

În America, serialele mele TV

sunt unul după altul joi noaptea.

În lume, serialele mele sunt difuzate
în 256 de ţinuturi, în 67 de limbi,

unui public de 30 de milioane de oameni.

Creierul meu e global

şi 45 din cele 70 de ore de TV
sunt seriale create de mine personal,

nu doar produse de mine,
deci în primul rând

trebuie să-mi găsesc timp, perioade
cu adevărat liniştite şi creative,

pentru a-mi aduna fanii
la gura sobei

și să-mi spun poveștile.

4 programe TV, 70 ore de televiziune,

3 show-uri produse concomitent,

câteodată 4, 350 de milioane de dolari,
șeminee aprinse în toată lumea.

Ştiţi cine mai face asta?

Nimeni; deci cum spuneam, sunt un titan.

Slujbă de vis.

(Aplauze)

Nu vă spun asta ca să vă impresionez.

Vă spun asta pentru că ştiu ce gândiţi
când auziţi cuvântul „scriitor”.

Vă spun asta pentru ca voi
toţi cei care munciţi din greu,

fie că sunteţi la conducerea
unei companii, a unei ţări sau unei clase,

sau a unui magazin, sau a unei case,

să mă luaţi în serios
când vorbesc despre muncă,

să înţelegeţi că nu stau toată ziua
să bat în tastatură şi să visez,

să mă ascultaţi când spun

că înţeleg că o slujbă de vis
nu are legătură cu visarea.

E 100% job, 100% muncă, 100% realitate,
100% sânge, 100% transpiraţie, fără plâns.

Lucrez mult, din greu şi ador asta.

Când lucrez intens,
când sunt afundată în muncă,

nu mă gândesc la altceva.

Pentru mine, mereu munca mea
e clădirea unei naţiuni din nimic.

E echiparea trupelor.
E pictarea unui tablou.

E atingerea fiecărei acute.
E alergarea maratonului.

Este să fii Beyoncé.

E toate aceste lucruri concomitent.

Îmi place să lucrez.

E creativ şi mecanic
şi extenuant şi captivant

şi amuzant şi enervant
şi clinic şi maternal

şi crud şi înţelept.

Toate ies atât de bine
datorită murmurului.

Se produce un fel de schimbare
în mine când treaba merge bine.

Un murmur începe în creierul meu

şi creşte, şi creşte
şi sună ca drumul liber

şi l-aş putea parcurge veşnic.

Când încerc să explic murmurul,
mulţi oameni

cred că vorbesc despre scris,

că scrisul îmi aduce bucurie.

Nu mă înţelegeţi greşit, îmi aduce.

Dar murmurul...

Doar după ce am început
să fac televiziune,

să încep să lucrez,
să lucrez şi să fac

şi să construiesc şi să creez
şi să colaborez,

am descoperit acest lucru: acest 
freamăt, acest suflu, acest murmur.

Murmurul e mai mult decât scrisul.

Murmurul e acţiune şi activitate.
Murmurul e un drog.

Murmurul e muzică.
Murmurul e lumină şi aer.

Murmurul e şoapta lui Dumnezeu
chiar în urechea mea.

Când ai un murmur ca acesta,

nu te poţi abţine să lupţi pentru măreţie.

Acel sentiment: nu te poţi abţine
şi lupţi pentru măreţie cu orice preţ.

Ăsta e murmurul.

Sau poate asta e dependenţa de muncă.

(Râsete)

Poate e vorba de geniu.

Poate e vorba de ego.

Poate e doar frica de eşec.

Nu ştiu.

Ştiu doar că nu sunt făcută pentru eşec,

şi ştiu doar că iubesc murmurul.

Ştiu doar că vreau
să vă spun că sunt un titan,

şi ştiu că nu vreau
să pun asta la îndoială.

Dar iată ce se întâmplă:

cu cât am mai mult succes,

mai multe show-uri, mai multe
episoade, mai multe obstacole depăşite,

cu atât mai mult e de muncă,

mai multe mingi la fileu,

mai mulți ochi pe mine,
istoria mă urmărește,

aşteptările sunt mai mari.

Cu cât muncesc mai mult
ca să reuşesc,

cu atât mai mult trebuie muncesc.

Şi ce am spus despre muncă?

Ador să muncesc, nu?

Naţiunea ce o ridic,
maratonul pe care îl alerg,

trupele, tabloul, acuta, murmurul,

murmurul, murmurul.

Îmi place acel murmur.
Ador acel murmur.

Am nevoie de acel murmur.
Sunt acel murmur.

Nu sunt altceva decât acel murmur?

Şi atunci murmurul s-a oprit.

Extenuată, suprasolicitată,

chinuită, arsă.

Murmurul s-a oprit.

Cele trei fiice ale mele
sunt obişnuite cu faptul

că mama lor e un titan
muncitor singuratic.

Harper spune oamenilor:

„Mama nu va veni, dar puteţi
transmite un mesaj dădacei.”

Iar Emerson spune: „Dragă,
vreau să merg la ShondaLand.”

Sunt copiii unui titan.

Sunt pui de titan.

Aveau 12, 3 respectiv 1 an
când murmurul s-a oprit.

Murmurul motorului a murit.

Nu-mi mai iubeam munca.
N-am putut reporni motorul.

Murmurul nu revenea.

Murmurul meu se stricase.

Făceam aceleaşi lucruri
ca înainte, aceeaşi muncă titanică,

15 ore pe zi, lucrând şi weekend-urile,

fără regrete, fără cedare,
un titan nu doarme, nu renunţă niciodată,

inimi pline, ochi limpezi,
bla bla, tot aia.

Dar nu era murmur.

În mine era tăcere.

4 programe, 70 de ore de TV,
3 show-uri produse concomitent,

uneori 4.

4 programe, 70 de ore de TV,
3 show-uri produse concomitent...

Eram titanul perfect.

Titanul pe care
îl puteai prezenta mamei tale.

Toate culorile erau la fel
şi nu mă mai distram deloc.

Era viaţa mea.

Era tot ce făceam.

Eu eram murmurul,
iar murmurul era una cu mine.

Ce faci când ocupația ta,

munca pe care o adori,
începe să aibă gust de praf?

Ştiu, unii gândesc:

„Boceşte, doamnă titan
scriitoare stupidă.”

(Râsete)

Dar ştiţi, chiar ştiţi:

dacă faci, dacă lucrezi,
dacă adori ceea ce faci,

să fii profesor, să fii bancher,
să fii mamă, să fii pictor,

să fii Bill Gates,

dacă pur şi simplu iubeşti pe cineva
şi asta îţi dă murmurul,

dacă ai cunoscut murmurul,

dacă știi ce senzație îți dă murmurul,
dacă ai ajuns la murmur,

când murmurul se opreşte, cine eşti tu?

Ce eşti tu?

Ce sunt eu?

Mai sunt un titan?

Dacă simfonia inimii mele nu se mai aude,
pot supravieţui liniştii?

Şi atunci micuța mea chelneriţă
din sud îmi pune o întrebare.

Mă îndrept spre uşă,
sunt în întârziere şi ea spune:

„Mama, vrei să ne jucăm?”

Şi sunt aproape să spun nu,
când realizez două lucruri:

Unu - ar trebui
să spun da la orice

şi doi - chelneriţa mea din sud
nu mi-a spus „dragă”.

Nu mai spune oricui „dragă”.

Când s-a întâmplat asta?

Mi-a scăpat asta, fiind titan
şi jelindu-mi murmurul

şi iată că ea se schimbă
chiar în faţa ochilor mei.

Deci ea spune: „Mama, vrei să ne jucăm?”

Şi eu spun „Da”.

Nu e nimic deosebit în privinţa asta.

Ne jucăm şi ni se alătură surorile ei,

şi sunt multe râsete,

şi le ofer o lectură dramatică
din cartea „Everybody Poops”.

Nimic extraordinar.

(Râsete)

Şi totuşi e extraordinar,

pentru că în durerea mea şi în panica mea,

în pribegia lipsei mele de murmur,

nu am altceva de făcut
decât să fiu atentă.

Mă concentrez.

Sunt nemişcată.

Naţiunea pe care o clădesc,
maratonul ce-l alerg,

trupele, tabloul,
acuta nu există.

Există doar degete lipicioase

şi săruturi sentimentale
şi voci micuțe şi creioane

şi cântecul ăla despre renunţarea

la orice o trebui să renunţe
fata aia îngheţată (n.t. Frozen).

(Râsete)

Totul e liniştit şi simplu.

Aerul e aşa de rarefiat aici pentru mine,
încât abia pot respira.

Cu greu pot crede că respir.

Joaca e opusul muncii.

Şi sunt fericită.

Ceva din mine se relaxează.

O uşă din creierul meu se deschide

şi vine un val de energie.

Nu e ceva instantaneu,
dar se întămplă, chiar se întâmplă.

Îl simt.

Un murmur revine.

Nu la volum maxim, e abia sesizabil,

e încet şi trebuie să rămân
nemişcată ca să îl aud, dar e acolo.

Nu Murmurul, dar un murmur.

Acum mă simt de parcă aş şti
un secret magic.

Hai să nu ne lăsăm purtaţi de val.

E doar dragoste. Asta e.

Fără magie. Fără secrete. Doar dragoste.

E doar ceva ce am uitat.

Murmurul, murmurul muncii,
murmurul titanului,

acela-i doar un înlocuitor.

Dacă trebuie să vă întreb cine sunt,

dacă trebuie să vă spun cine sunt,

dacă mă descriu prin prisma show-urilor

şi orelor de televiziune
şi cum creierul meu e un dur planetar,

am uitat ce e adevăratul murmur.

Murmurul nu e putere,
murmurul nu ţine de muncă.

Murmurul ţine de bucurie.

Adevăratul murmur ţine de dragoste.

Murmurul e electrizarea
ce vine din bucuria de a trăi.

Adevăratul murmur e încredere şi pace.

Adevăratul murmur
ignoră holbarea istoriei

şi mingile la fileu, şi aşteptările
şi presiunea.

Murmurul adevărat e singular şi original.

Murmurul e şoapta Domnului
în urechea mea.

Dar poate Domnul a şoptit
cuvintele greşite,

care dintre zei mi-a spus că sunt titan?

E doar dragoste.

Tuturor ne-ar prinde bine
puţin mai multă dragoste,

mult mai multă dragoste.

De câte ori copilul meu
mă roagă să ne jucăm,

voi spune da.

Fac asta o regula fermă,
dintr-un motiv:

să îmi acord permisiunea,

să mă eliberez de vina 
de dependență de muncă.

E o lege şi nu am de ales,

şi nu am de ales,

cât timp vreau să simt murmurul.

Mi-aş dori să fie aşa simplu,

dar nu sunt bună la jucat.

Nu îmi place.

Nu sunt interesată să mă joc
aşa cum sunt interesată să muncesc.

Adevărul e incredibil
de umilitor de înfruntat.

Nu îmi place joaca.

Muncesc mereu pentru că îmi place munca.

Îmi place mai mult să muncesc
decât îmi place să fiu acasă.

Conştientizarea acestui fapt
e foarte greu de digerat:

ce fel de persoană
preferă munca decât să fie acasă?

Ei bine, eu.

Hai să fim cinstiţi:
mă autointitulez titan.

Am probleme.

(Râsete)

C-aş fi prea relaxată
nu e una din acele probleme.

(Râsete)

Alergăm în jurul curţii,
în sus şi în jos, iar şi iar.

Avem petreceri dansante de 30 de secunde.

Cântăm melodii din seriale.
Ne jucăm cu mingile.

Fac baloanede săpun şi ele le sparg.

Mă simt rigidă şi delirantă
şi confuză cam tot timpul.

Tânjesc mereu după telefonul meu.

Dar e în regulă.

Omuleţii mei mă învaţă să trăiesc
şi murmurul universului mă alimentează.

Mă joc şi mă joc până încep să mă întreb

de ce trebuie să ne mai oprim din joacă.

Şi voi puteţi face asta,

spuneţi da oricând copiii voştri
vă roagă să vă jucaţi.

Vă gândiţi că sunt probabil
o idioată cu pantofi de diamant?

Aveţi dreptate, dar tot puteţi face asta.

Aveţi timp.

Ştiţi de ce? Pentru că nu sunteţi Rihanna
şi nu sunteţi o Muppet.

Copiii voştri nu vă consideră
aşa de interesanţi.

(Râsete)

Aveţi nevoie doar de 15 minute.

Fetele mele de 2 şi 4 ani
vor să se joace cu mine

doar vreo 15 minute

înainte să-şi spună
că vor să facă altceva.

Sunt 15 minute uimitoare,
dar sunt 15 minute.

Dacă nu sunt o buburuză sau o bomboană,
devin invizibilă după 15 minute.

(Râsete)

Cea de 13 ani... dac-aş reuşi să fac
o fată ca ea să-mi vorbească 15 minute,

aş fi părintele anului.

(Râsete)

Aveţi nevoie doar de 15 minute.

Îmi pot permite o pauză neîntreruptă,
de 15 minute, chiar şi în cea mai rea zi.

Secretul e să fie neîntreruptă.

Fără mobil, fără rufe, fără nimic.

Aveţi o viaţă ocupată.
Trebuie să aduceţi bani în casă.

Trebuie să forţaţi copiii să se îmbăieze.
Dar găsiţi 15 minute.

Copiii sunt oaza mea de fericire,
sunt lumea mea,

dar la voi nu trebuie să fie tot copiii

cei care vă umplu de murmur,

locul unde viaţa e
mai degrabă bună decât altfel.

Nu e vorba despre jocul cu copiii,

e vorba de bucurie.

E vorba despre joc
la modul general.

Oferiţi-vă 15 minute.

Aflaţi ce vă face să vă simţiţi bine.

Doar găsţiţi acel lucru
şi bucuraţi-vă de el.

Nu sunt perfectă la asta. De fapt,
dau greș la fel de des pe cât reuşesc,

întâlnind prieteni, citind cărți,
privind în gol.

„Vrei să ne jucăm?” începe să fie
scurtătura spre a mă răsfăţa,

în feluri la care am renunţat cam atunci
când am început primul meu show TV,

cam atunci când devenisem
un titan-aspirant,

cam atunci când am început
cursa cu mine însămi, pentru căi neştiute.

15 minute? Ce poate fi rău
în a-mi acorda întreaga atenţie

pentru 15 minute?

Se pare că nimic.

Simpul fapt de a nu lucra a făcut posibil
ca murmurul să se întoarcă,

ca şi cum motorul murmurului se putea
realimenta doar când eram plecată.

Munca nu merge fără distracţie.

E nevoie de ceva timp,
dar după câteva luni,

într-o zi barajul se deschide

şi simt un suflu şi mă trezesc
stând în picioare în biroul meu

cuprinsă de o melodie nefamiliară,
plină de ritm în interiorul meu

şi în jurul meu şi mă umple de idei,

iar drumul murmurului e deschis
şi îl pot parcurge iar şi iar

şi îmi ador munca din nou.

Dar acum îmi place murmurul,
dar nu îl mai ador.

Nu am nevoie de murmur.

Nu mă identific cu murmurul,

nu mai sunt murmurul.

Eu sunt baloane de săpun
şi degete lipicioase şi cine cu prietenii.

Acest murmur sunt.

Murmurul vieţii.

Murmurul iubirii.

Murmurul muncii e încă o parte din mine,
doar că nu mai e toată fiinţa mea

şi sunt foarte recunoscătoare.

Nu mă interesează să fiu titan,

pentru că nu am văzut vreun titan
jucând Red Rover, Red Rover.

Am spus „da” la mai puţină muncă şi
mai multă joacă şi tot sunt în control.

Creierul meu e tot global.
Şemineele mele sunt tot aprinse.

Cu cât mă joc mai mult, cu atât
sunt mai fericită şi copiii mei la fel.

Cu cât mă joc mai mult, cu atât
mai mult mă simt ca o mamă bună.

Mă joc mai mult,
mintea mea devine mai liberă.

Mă joc mai mult, lucrez mai bine.

Mă joc mai mult,
simt mai puternic murmurul,

națiunea pe care o ridic,
maratonul ce îl alerg,

trupele, tabloul, acuta,
murmurul, murmurul,

celălalt murmur, murmurul real,

murmurul vieţii.

Cu cât îl simt mai mult,

cu atât mai mult acest ciudat,
tremurător, neprotejat,

stingher, cu totul nou,

viu, netitanic murmur
mi se potriveşte mai mult.

Cu cât îl simt mai mult,
cu atât ştiu mai bine cine sunt.

Sunt o scriitoare,
creez poveşti, imaginez.

Partea asta a jobului,
asta înseamnă un vis devenit relitate.

Asta e slujba de vis.

Pentru că o slujbă de vis
ar trebui să fie un pic visare.

Am spus „da” la mai puţină muncă
şi mai multă joacă.

Titanii nu trebuie să candideze.

Vreţi să vă jucaţi?

Mulţumesc.

(Aplauze)