Nu îi mai faceți celebri pe criminali!

În data de 20 iulie 2012, a avut loc un atac armat într-un cinematograf din Aurora, Colorado, care a zdruncinat orașul și națiunea. Pentru mulți, inclusiv pentru Tom Teves, care și-a pierdut fiul în această tragedie, știrile care au urmat au fost îndreptate în direcția greșită. De ce reportajele s-au concentrat atât de mult asupra criminalului și nu asupra victimelor sau a eforturilor eroice ale echipajelor de intervenție? Cu determinare și echilibru, Teves atrage atenția mass-mediei să acționeze în interesul publicului (și nu pentru profit) prin înlăturarea lucrului pe care criminalii și-l doresc cel mai mult: notorietatea.

Cel mai urât coșmar al oricărui părinte:

20 iulie 2012,

sună telefonul la ora 4:30 dimineața.

E Amanda, prietena fiului meu Alex,

care îmi spune isteric:

„Tom, Tom, a avut loc un atac

și m-au scos afară din cinematograf.

Nu m-au lăsat să rămân.

Am vrut să rămân, dar m-au scos afară.”

Am întrebat-o pe Amanda:

„Amanda, ești bine? Ai pățit ceva?”

Iar ea a spus că e bine,

că Alex i-a salvat viața.

Apoi am spus:

„Amanda, unde e Alex?”

Iar ea a răspuns plângând:

„Nu știu, nu-l găsim.

M-au scos afară din cinematograf.

Mi-au zis să plec.

El a fost împușcat.

Am încercat să-l trezesc,
dar n-am reușit.

N-am putut să-l trezesc.

M-au scos afară cu forța.
N-am vrut să-l las acolo.”

Am întrebat-o pe Amanda:

„Ultima dată când l-ai văzut pe Alex

sângera?

Aveai cumva sângele lui pe tine?”

Iar ea a țipat: „Da, mult,”

și a închis.

Alex o iubea pe Amanda.

Era unul dintre cei mai cinstiți
oameni din lume,

iar la 24 de ani

a trebuit să ia decizia să-și riște viața,

ca să se asigure că ea va trăi.

Știam în adâncul inimii mele
că dacă nu s-a putut ridica,

însemna că a murit.

Abia ajunsesem

cu o noapte înainte,

cu soția mea Caren

și cu fiul meu mai mic,

în Hawaii într-o vacanța de o săptămână.

Ne aflam

la 5.000 de km depărtare.

Caren și cu mine am început
să-l sunăm disperați,

dar nu a răspuns.

I-am lăsat multe mesaje.

Apoi am început să ne uităm la știri.

Însă tot ce vedeam

erau știri legate de criminal

și de bombele din apartamentul său.

Am încercat să sunăm
la secția de poliție din Aurora,

însă a fost imposibil să aflăm ceva.

Uitându-mă înapoi, e de înțeles.

Aveau de-a face

cu 12 morți, 70 de răniți,

carnagiul a fost într-atât de grav

încât polițiștii au fost nevoiți
să transporte o parte din victime

pe locurile din spate
ale mașinilor de poliție,

pentru că nu mai aveau ambulanțe.

Era o imagine terifiantă și haotică.

Nu aveam să-l mai vedem niciodată pe Alex,

rănile lui au fost atât de grave

încât a trebuit să-l ascund și de mama sa,

să nu o las să-l vadă,

de frică să nu fie aceea
imaginea cu care va rămâne în minte.

Dar știți pe cine aveam să revedem
iar și iar?

Pe criminal.

Erau fotografii cu el peste tot.

Într-un articol de șase paragrafe,

numele său era menționat de 41 de ori.

Mass-media l-a făcut celebru.

Însă fiul meu mai mare, Alex,

un erou,

nu apărea nicăieri în rapoartele inițiale.

Caren și cu mine știam că e ceva greșit

în modul în care mass-media
răspunde la aceste atacuri armate

încă de la masacrul de la Columbine.

Am început să facem cercetări

și am înțeles

că dacă am reuși să schimbăm

felul în care
mass-media prezintă aceste știri,

am putea să scădem numărul atacurilor

și să salvăm vieți.

(Aplauze)

Dați-mi voie să vă explic.

Aproape toți teroriștii
care provoacă astfel de masacre

au ceva în comun.

Știți care e acest lucru?

Vor notorietate.

Vor să fie cunoscuți.

De fapt,

acești criminali ne-o spun ei înșiși.

Criminalul de la Sandy Hook

avea un tabel

cu alți criminali în masă
și numărul de crime comise de fiecare.

Criminalul de la clubul Orlando Pulse

a sunat la un post de știri local

în timp ce comitea atacul!

Apoi s-a oprit să verifice
dacă a ajuns viral pe Facebook.

Criminalul de la Parkland

a înregistrat și a postat

un videoclip

în care afirma:

„Când mă veți vedea la știri,
veți ști cine sunt.”

Criminalul de la teatrul Aurora
i-a spus psihiatrului său

că știa că nu poate avea
un impact în domeniul științei,

dar că putea deveni faimos

dacă omora oameni.

Și cel mai concludent,

criminalul de la Colegiul Umpqua Community

a scris pe blogul său
despre un criminal în serie,

afirmând că:

„Am remarcat că toți oamenii ca el

sunt singuri și necunoscuți,

dar atunci când varsă puțin sânge,

toată lumea va ști cine sunt.”

Un om pe care nu-l știa nimeni
era cunoscut acum de toți,

fața lui apărea pe toate ecranele,

numele lui era pe buzele

tuturor oamenilor de pe planetă,

totul într-o singură zi.

Pare că cu cât omori mai mulți oameni,

cu atât ești mai mult
în lumina reflectoarelor.

Acestea sunt doar câteva exemple.

Aș putea continua la nesfârșit.

Acești criminali ne spun
că vor să fie faimoși

ca alți criminali înaintea lor,

iar mass-media continuă
să le dea exact ceea ce vor:

notorietate.

Dezbaterea despre arme
este foarte emoțională,

iar problemele noastre psihice
sunt foarte complicate.

Ambele au nevoie de timp
pentru a fi rezolvate.

Însă pentru a reduce carnagiul,

nu avem nevoie de o lege a Congresului.

Avem nevoie de un act de conștiință

al producătorilor de știri
și al celor care le urmăresc,

de a elimina această recompensă:
notorietatea.

(Aplauze)

Pentru a salva vieți,

Caren și cu mine am lansat „No Notoriety”,

menit să ceară mass-media

să ne protejeze comunitățile

prin aderarea la aceste principii
bazate pe studii.

Unu: să raporteze toate datele

despre starea mentală,

factorul demografic

și profilul motivațional
al acestor criminali,

dar să reducă la minimum
numele și imaginile cu aceștia,

cu excepția cazului în care
se află încă în libertate.

Doi: să limiteze
folosirea numelui criminalului

la o dată pe articol,

niciodată în titluri

și fără imagini din locuri cunoscute.

Iar trei...

Trei.

(Râsete)

Nu mă pricep la numere.

(Râsete)

Să refuze să publice orice alt material

pus la dispoziție de către criminal.

(Aplauze)

Ca să fiu clar:

asta nu reprezintă o încălcare

a drepturilor stipulate
în Primul Amendament.

Nu este o cenzurare.

Noi doar cerem mass-mediei

să pună în aplicare
directive deja existente.

Spre exemplu,

mass-media nu raportează

despre jurnaliști care au fost răpiți,

cu scopul de a-i proteja.

Mass-media nu raportează

numele și imaginile

victimelor agresiunilor sexuale
sau ale sinuciderilor.

Aceste practici jurnalistice responsabile

protejează siguranța publică

și nu afectează

dreptul publicului la informație.

Studiile științifice

arată că un consumator obișnuit de știri

vrea să audă mai puține lucruri
legate de criminali.

În schimb,

mass-media ar trebui să promoveze
numele și imaginea victimelor,

atât cei uciși, cât și răniții,

eroii

și echipajele de intervenție.

Ar trebui...

(Aplauze)

Ar trebui să promoveze date și analize

de la experți în sănătăte mintală
și siguranță publică.

Toți experții sunt de acord.

FBI-ul,

International Police Association,

Major City Chiefs Association,

și A.L.E.R.T.,

organismele de aplicare a legii
care instruiesc echipele de intervenție

să îi oprească pe criminali,

toate acestea sprijină
principiul „Fără Notorietate”.

De fapt, în 2014,

FBI a venit în sprijinul acestei idei
și a început campania „Nu îi numiți”.

Asociația Americană de Psihiatrie
sprijină reducerea și minimizarea

identificării acestor criminali.

Această idee a căpătat proporții globale,

iar prim-ministrul Noii Zeelande

a solicitat să nu fie făcut public

numele criminalului de la Christchurch.

Însă oricât am dori
ca mass-media să se schimbe,

aceasta rămâne o organizație
cu scop lucrativ.

Nu se va schimba
până când nu va fi trasă la răspundere.

(Aplauze)

Mass-media câștigă bani

din publicitate

pe baza numărul de vizionări și accesări.

Dacă am putea reduce numărul de vizionări
și de clic-uri pe orice subiect,

mass-media va schimba
modul de prezentare a știrilor.

Așa că data viitoare
când vedeți o organizație mass-media,

articol tipărit, digital, radio sau TV

care folosește nejustificat
numele și imaginea criminalilor,

nu vă mai uitați,

nu mai ascultați,

nu mai dați clic,

nu mai dați like

nu mai distribuiți.

Scrieți-le producătorilor,

editorilor, managerilor
și directorilor executivi

ai acestor organizații de presă.

Observați agențiile de publicitate
care susțin acele segmente

și scrieți-le directorilor executivi.

Pentru că împreună

putem forța mass-media
să acționeze în interesul

siguranței publice

și nu pentru profit.

E prea târziu pentru Alex,

e prea târziu pentru familia mea.

Dar, vă rog, nu vă alăturați
clubului nostru prin pasivitate.

E un club în care nimeni nu vrea să fie.

E un preț mult prea mare.

Pentru că nu e prea târziu

pentru cei care n-au fost afectați încă.

Avem puterea

de a reduce numărul atacurilor armate.

Haideți să o folosim!

Vă mulțumesc!

(Aplauze)