Își fac temele la timp.

Scriu frumos.

Au camera curată.

Adesea sunt cam timizi,
vor să-și ajute părinții.

Folosesc frânele
când coboară cu bicicleta.

Fiindcă aparent nu cauzează probleme,

asumăm că totul e în regulă
cu copiii buni.

Ei nu dau bătăi de cap,

spre deosebire de copiii
care fac graffiti.

Oamenii își închipuie
că copiii buni sunt în regulă

deoarece întâlnesc toate așteptările.

Bineînțeles, tocmai asta e problema.

Frământările secrete
și viitoarele probleme

ale copiilor buni

încep cu o nevoie internă
de cumințenie excesivă.

Copilul bun nu e bun de la sine,
ci pentru că nu poate fi altfel.

Sunt copii buni
pentru că nu au altă opțiune.

Cumințenia lor e mai degrabă
o necesitate decât o alegere.

Mulți copii sunt buni din dragoste
pentru un părinte deprimat,

care exprimă că n-ar putea face față
altor probleme sau dificultăți.

Sau poate sunt buni ca să îmbuneze
un părinte nervos și violent

care ar putea deveni înfricoșător
la orice comportament mai puțin perfect.

Dar suprimarea emoțiilor provocatoare,

deși îi face cuminți pe termen scurt,

adună multe probleme pe termen lung.

Învățătorii și părinții ar trebui
să observe semne de politețe exagerată

și s-o trateze ca pe un mare pericol,
cum e de fapt.

Copilul bun ține prea multe secrete

și devine un comunicator rezervat
de lucruri triviale, dar importante.

Copiii buni spun cuvinte frumoase,

sunt experți în a satisface
așteptările publicului lor,

dar adevăratele lor gânduri și dorințe
rămân ascunse,

ceea ce generează mai apoi
simptome psihosomatice,

frământări, accese de furie
și amărăciune.

Problema copilului bun
e că n-are experiența

ca alte persoane să-i tolereze partea rea.

A pierdut un privilegiu vital,
acordat copilului sănătos,

anume dreptul de a-și arăta
invidia, lăcomia, egoismul

și totuși să fie tolerat și iubit.

Tipic, o persoană bună
are probleme cu sexul.

Ca și copil, a fost lăudat
pentru că era pur și inocent,

dar când devine adult, ca noi toți,
descoperă extazul sexului,

ce poate fi atractiv de pervers
și palpitant de dezgustător.

Dar asta poate fi în contradicție
cu ideea sa de comportament ideal.

Ca reacție, își poate nega dorințele
sau detașa de corpul său

sau poate ceda dorințelor,
dar în mod disproporționat,

destructiv pentru alte părți ale vieții,

ceea ce-l lasă dezgustat și înspăimântat.

Adultul bun are probleme și la muncă.

Ca și copil, a urmat regulile,
n-a cauzat probleme

și a avut grijă să nu deranjeze pe nimeni.

Dar ca adult, dacă urmezi regulile
nu vei ajunge prea departe.

Aproape orice e interesant
sau important va fi contrazis.

O idee genială aproape sigur
îi va dezamăgi pe unii,

totuși poate merită păstrată.

Copilul bun e condamnat
la o carieră mediocră

și la mulțumirea sterilă a altora.

A fi adult cu adevărat implică
o relație sinceră și netemătoare

cu propriile părți întunecate,

complexități și ambiții.

Implică acceptarea faptului
că nu tot ce ne face fericiți

îi va mulțumi pe alții

sau va fi lăudat de societate,

dar că totuși merită să investim în asta.

Dorința de a fi bun e printre
cele mai frumoase lucruri din lume.

Dar pentru a avea o viață bună cu adevărat

uneori va trebui să fim,

după standardul copilului bun,

în mod constructiv
și îndrăzneț... răi.