Puterea vulnerabilităţii

Brene Brown studiaza legaturile umane - abilitatea de a empatiza, a apartine, a iubi. In cadrul unei prezentari incisive si amuzante sustinuta la TEDxHouston, impartaseste detaliile cercetarii ce a determinat-o sa porneasca intr-o aventura personala de cunoastere a sinelui si intelegere a umanitatii. Un discurs ce trebuie dat mai departe.

Încep cu asta: acum câţiva ani,
m-a sunat o organizatoare de evenimente,

pentru că urma să ţin un discurs,
spunându-mi:

,,Mă chinui să-mi dau seama cum
să te descriu în fluturaşul publicitar."

,,De ce te chinui?", am întrebat.
,,Te-am văzut vorbind şi,

te voi numi cercetător, cred, dar atunci
nimeni nu va veni, pentru că vor crede

că eşti plictisitoare si neinteresantă."

(Râsete)

Bine", am spus.

,,Dar mi-a plăcut la discursul tău
că povesteşti captivant,

aşa că te voi numi povestitoare."

Evident că partea academică,
nesigură din mine, a reacţionat:

Cum mă vei numi?"
"Te voi numi povestitoare."

De ce nu spiriduşa magică?",
m-am gândit.

(Râsete)

Stai să mă gândesc puţin.", am spus.

Mi-am căutat în adâncuri curajul
şi m-am gândit:

sunt o povestitoare, cercetător calitativ,
adun poveşti. Asta fac.

Poate că poveştile
sunt informaţii cu un suflet,

şi poate sunt doar o povestitoare,
aşa că i-am spus:

Ştii ce? De ce nu spui
că sunt cercetător-povestitor?"

La care ea:
,,Haha, nu există aşa ceva!"

(Râsete)

Aşa că-s cercetător-povestitor
şi azi vă voi vorbi -

pentru că discutam
despre extinderea percepţiei -

vă voi spune câteva poveşti
despre o parte a cercetării mele

care mi-a lărgit fundamental orizontul
şi a schimbat realmente

modul în care trăiesc, iubesc,
muncesc şi cum îmi cresc copiii.

Aici începe povestea mea.

Când eram o tânără cercetătoare,
student doctorand în primul an,

am avut un profesor de cercetare
care ne-a spus:

Treaba stă în felul următor:
ce nu poţi măsura, nu există."

Am crezut că mă păcăleşte: Serios?"
,,Da, categoric!", mi-a răspuns.

Înţelegeţi că aveam diplomă
în asistenţă socială, cu master,

şi lucram pentru doctorat
în asistenţă socială.

Întreaga carieră fusesem înconjurată
de oameni cu următorul crez:

,,viaţa-i întortocheată, deci iubeşte-o".

Iar crezul meu e: ,,viaţa e întortocheată,
aşa că fă curat, organizeaz-o

şi pune-o într-o cutie compartimentată."

(Râsete)

Să cred că mi-am găsit chemarea,
cariera care să mă poarte -

cum spune un motto vestit
în asistenţă socială:

,,cufundă-te în neplăcerile muncii",

când eu sunt genul:

,,dă în cap discomfortului,
dă-l din drum şi ia doar 10."

Asta era mantra mea.

Aşa că eram încântată de treaba asta.
,,Asta e cariera potrivită pentru mine,

pentru că mă interesează
subiecte întortocheate

pe care vreau să le pot descurca.
Vreau să le înţeleg.

Vreau să disec aceste lucruri
care ştiu că-s importante

şi să pun soluţia la dispoziţia tuturor.

Am început cu relaţiile, pentru că
după 10 ani de asistenţă socială,

realizezi că relaţiile sunt motivul
pentru care existăm.

Ele dau scop şi sens vieţilor noastre.
Totul se reduce la ele.

Fie că vorbeşti cu jurişti,
cu cei de la boli mintale,

de la abuzuri şi neglijenţă,
din cadrul asistenţei sociale,

ştim că relaţiile, capacitatea
de a te simţi legat de cineva,

- neurobiologic suntem construiţi aşa -
e motivul pentru care suntem aici.

De asta m-am gândit să încep
cu legătura dintre oameni.

Ştiţi situaţia în care eşti evaluat de şef
şi-ţi spune 37 de lucruri

la care eşti grozav şi unul singur
unde poţi face îmbunătăţiri?

(Râsete)

Şi apoi, numai acolo te gândeşti? Este?

Cred că ăsta e motivul pentru care
munca mi-a mers atât de bine:

atunci când îi întrebi despre dragoste,
oamenii îţi povestesc suferinţa.

Când îi întrebi despre apartenenţă
îţi spun cele mai dureroase experienţe

despre cum e să fii exclus.

Când i-am întrebat despre relaţii,
mi-au povestit de ruperera lor.

Curând, cam după 6 săptămâni de cercetare,
am dat peste acest lucru nenumit,

care mi-a dezvăluit relaţiile într-un mod
nemaiîntâlnit, pe care nu-l înţelegeam.

M-am retras din cercetare
ca să-mi dau seama ce reprezenta.

S-a dovedit a fi ruşinea.

Ruşinea e uşor de privit
ca teama de rupere a relaţiei.

,,E ceva legat de mine, pe care
dacă l-ar şti sau vedea oamenii,

atunci nu voi mai fi demnă
de o relaţie cu ei."

Vă pot spune despre ea
că e universală, că toţi o simţim.

Cei care nu simt ruşine n-au empatie
sau capacitatea de a stabili legături.

Nimeni nu vrea să vorbească despre ea,

şi cu cât vorbeşti mai puţin de ea
cu atât mai mult o simţi.

La baza acestei ruşini,
a ideii "Nu-s suficient de bun"

toţi ştim sentimentul:
Nu-s destul de imaculat, de slab,

de bogat, de frumos, de deştept,
de promovat"...

La bază e o chinuitoare vulnerabilitate,

idea că, pentru ca relaţia să se creeze

trebuie să permitem
să fim văzuţi cu adevărat.

Ştiţi ce cred eu despre vulnerabilitate:
o urăsc!

M-am gândit că asta e şansa mea
s-o înfrâng cu armele mele.

O să-mi dau seama ce-i cu ruşinea,
chit că-mi ia un an s-o fac bucăţi!

O să-nţeleg cum funcţionează
vulnerabilitatea

şi o să i-o iau înainte.

Eram pregătită şi foarte entuziasmată.

Ştiţi că nu se va termina cu bine.

(Râsete)

Ştiţi asta!

Aş putea să vă spun multe despre ruşine,
dar mi-ar trebui şi timpul celorlalţi,

dar vă spun scurt la ce se reduce,

şi-ar putea fi cel mai important lucru
pe care l-am învăţat vreodată,

în decada petrecută cu acest studiu.

Anul alocat s-a transformat în 6 ani,
mii de poveşti, sute de interviuri lungi

şi focus grupuri.

Au început să-mi trimită pagini
din jurnalele lor, poveştile lor,

mii de piese de informaţie, în 6 ani.

I-am cam dat de cap. Am înţeles
ce e ruşinea şi cum funcţionează.

Am scris o carte, am publicat o teorie,
dar ceva nu era în regulă.

E vorba de faptul că
dacă i-aş lua pe toţi cei intervievaţi

şi i-aş împărţi în oameni care
au sentimentul propriei valori -

la asta se reduce,
la sentimentul valorii de sine -

aceştia simt puternic iubirea
şi ataşamentul -

şi oameni care se luptă să-l aibă,
care se-ntreabă dacă-s destul de buni.

E o singură variabilă care-i separă pe cei
care simt puternic iubirea şi ataşamentul

de cei care se luptă pentru asta.

Cei care simt puternic iubirea
şi ataşamentul

cred că sunt demni să le primească.
Atâta tot.

Cred că merită aşa ceva.

Pentru mine partea grea -

ce ne împiedică să relaţionăm,
e teama că nu suntem demni de relaţii -

era ceva ce, personal şi profesional,
am simţit că trebuia să înţeleg mai bine.

Aşa că am luat toate interviurile
unde era autoapreciere,

unde oamenii trăiau cu acel sentiment
şi le-am analizat doar pe acelea.

Ce aveau oamenii aceia în comun?

Eu am o uşoară dependenţă de birotică,
dar asta-i o altă prezentare.

Aveam un dosar şi-un pix Sharpie
şi mă gândeam cum să numesc studiul?

Primul cuvânt care mi-a venit
în minte a fost: cordiali.

Aceştia sunt oameni deschişi, care
din asta-şi trag seva - propria valoare.

Am scris titlul pe dosar
şi-am început să analizez datele.

Într-o primă fază am parcurs tot,
în 4 zile de analiză intensivă,

am extras interviurile,
am extras poveştile şi incidentele.

Care-i tema? Care-i tiparul?

Soţul a luat copiii şi au plecat din oraş,

pentru că mereu intru într-o stare
de frenezie gen Jackson Pollock,

În care scriu într-una,
calată pe stilul meu de ,,cercetător".

Iată ce am aflat:

au în comun curajul.

Vreau să diferenţiez pentru voi
curajul şi vitejia.

Curajul, la originea sa,
a pătruns în limba engleză,

din latinescul ,,cor",
care înseamnă ,,inimă"

şi definea persoanele
care acţionează din toată inima.

Aceşti oameni aveau curajul
să fie imperfecţi.

Aveau compasiunea necesară
pentru a fi blânzi cu ei în primul rând,

apoi şi cu ceilalţi, pentru că e dovedit
că nu putem simţi compasiune pentru alţii

dacă nu ne tratăm
pe noi înşine cu blândeţe,

şi, în cele din urmă, aveau o legătură.

Şi - acum vine partea dificilă -
ca rezultat al autenticităţii,

erau dispuşi să renunţe
la cine credeau că ar trebui să fie

pentru a fi cine erau cu adevărat,

ceea ce e obligatoriu
pentru crearea legăturii.

Mai aveau în comun următorul lucru:

(Curaj, compasiune, legătură,
vulnerabilitate.)

acceptau complet vulnerabilitatea.

Erau convinşi

că ceea ce-i face vulnerabili,
îi face frumoşi.

Nu spuneau că vulnerabilitatea
le e comodă,

dar nici nu se refereau la ea
ca fiind chinuitoare,

cum auzisem despre ruşine,
în interviurile anterioare.

Spuneau doar că e necesară.

Vorbeau despre disponibilitatea
de a fi primul să spună ,,te iubesc",

despre disponibilitatea de a face ceva
când nu ai nicio garanţie,

despre disponibilitatea
de a aştepta telefonul doctorului

cu rezultatul mamografiei.

Sunt dispuşi să investească într-o relaţie
care s-ar putea să meargă sau nu.

Erau convinşi că e ceva esenţial.

Eu, personal, o consideram trădare.

Nu puteam să cred
că jurasem credinţă cercetării,

care prin definiţie,

studiază fenomene special cu scopul
de a le controla şi a face previziuni,

iar acum, misiunea mea,
de a controla şi prezice, conchidea

că viaţa se trăieşte cu vulnerabilitate,
fără a o controla şi-a prezice.

Asta a dus la o micuţă cădere nervoasă.

(Râsete)

Care arăta mai mult aşa.

(Râsete)

Chiar aşa a fost.

Eu o numesc cădere nervoasă,
terapeutul meu trezire spirituală.

Trezire spirituală sună mai bine
decât cădere nervoasă,

dar vă asigur că a fost cădere nervoasă.

A trebuit să las totul deoparte
şi să-mi caut un terapeut.

Afli cine eşti când
îţi suni prietenii să le spui:

,,Cred că trebuie să mă consulte cineva.
Aveţi vreo recomandare?"

Vreo 5 prieteni mi-au zis:
,,Uh! N-aş vrea să fiu terapeutul tău!..."

(Râsete)

Ce vrei să spui?", întreb.

,,Ei, zic şi eu... Nu-ţi aduce rigla!"

(Râsete)

,,Bine..."

Şi-am găsit un terapeut.

La prima întâlnire cu ea, cu Diana,
am venit cu lista mea,

cu modul de viaţă al oamenilor cordiali.

M-am aşezat şi m-a înrebat:
,,Ce mai faci?"

,,Mă simt grozav. Sunt bine."

"Ce se întâmplă?"

E vorba de un terapeut
care merge la alt terapeut,

pentru că trebuie s-o facem,

fiindcă au diplome bune.

(Râsete)

I-am spus:
"Uite ce e: mă chinui."

"Cu ce te chinui?"

"Am probleme cu vulnerabilitatea,

şi ştiu că vulnerabilitatea
stă la baza ruşinii şi fricii

şi a străduinţei noastre
pentru onorabilitate,

dar se pare că e şi cea care dă naştere

bucuriei, creativităţii,
apartenenţei, iubirii

şi cred că am o problemă
şi am nevoie de ajutor."

"Dar uite ce vreau:

fără discuţii despre familie
şi prostii din copilărie...

(Râsete)

... vreau să-mi dai câteva strategii."

(Râsete)

(Aplauze)

Mulţumesc.

Reacţia ei.

(Râsete)

"E rău, nu-i aşa?", am întrebat-o.

"Nu e nici bine, nici rău."

(Râsete)

"E ce e şi atât."

Mi-am spus:
"O Doamne, o să fie nasol!"

(Râsete)

A fost si n-a fost.

A durat cam un an.

Ştiţi că sunt oameni,
care atunci când realizează

că vulnerabilitatea şi tandreţea
sunt importante,

nu li se mai opun şi le îmbrăţişează?

A: eu nu sunt genul

şi B: nici măcar nu socializez
cu astfel de oameni.

(Râsete)

Pentru mine a fost un an întreg
de lupte de stradă.

A fost un măcel.

Vulnerabilitatea ataca, atacam şi eu.

Am pierdut lupta,

dar probabil mi-am recâştigat viaţa.

M-am întors în cercetare
şi am petrecut următorii câţiva ani

încercând realmente să înţeleg
ce fac oamenii împliniţi, cordiali,

ce alegeri fac
şi cum procedează cu vulnerabilitatea.

De ce ne chinuim atât de mult cu ea?

Sunt singura
care mă lupt cu vulnerabilitatea?

Nu.

Iată ce-am aflat.

Ne amorţim vulnerabilitatea.

În aşteptarea telefonului acela...

Am postat pe Twitter şi pe Facebook:

,,Cum aţi defini vulnerabilitatea?
Ce te face să te simţi vulnerabil?"

Într-o oră şi jumătate
aveam 150 de răspunsuri.

Voiam să ştiu ce păreri există.

,,Să-mi rog soţul să mă ajute, pentru că
mi-e rău şi suntem proaspăt căsătoriţi",

,,Să iniţiez un act sexual cu soţul meu",
,,Să iniţiez un act sexual cu soţia mea",

,,să fiu refuzat", ,,să invit pe cineva în oraş",
,,să aştept telefonul doctorului",

,,să fiu concediat", ,,să concediez oameni"...

Asta e lumea în care trăim.

Trăim într-o lume vulnerabilă

şi un mod de a-i face faţă
e să anesteziem vulnerabilitatea.

Cred că există dovezi -

şi nu-i singurul motiv
pentru existenţa lor,

dar printre cauzele importante -

că suntem cea mai îndatorată,

cea mai obeză,

cea mai dependentă
şi mai îndopată cu medicamente

cohortă de adulţi din istoria SUA.

Problema este - şi-am asta din studiu -
că nu poţi amorţi selectiv emoţiile.

Nu poţi spune: ,,ăstea-s emoţiile rele:

vulnerabilitatea, durerea, ruşinea,
teama şi dezamăgirea.

Nu mai vreau să le simt.

O să beau nişte beri şi-o să mănânc
brioşe cu banane şi nuci.

(Râsete)

Nu mai vreau să le simt."

Râsul vostru vă dă de gol. Ştiu că ştiţi.

Meseria mea e să-mi bag nasul
în vieţile voastre.

Recunosc acel: ,,Ahaha! Dumnezeule!"

(Râsete)

Nu poţi amorţi acele sentimente dureroase
fără să le amorţeşti şi pe celelalte.

Nu poţi amorţi selectiv.

Amorţindu-le pe cele dureroase
amorţim bucuria, recunoştinţa, fericirea.

Apoi ne simţim mizerabil
şi ne căutăm ţelul şi sensul,

apoi ne simţim vulnerabili,

aşa că bem nişte bere
şi luăm o brioşă cu banane.

Şi totul se transformă
într-un cerc vicios periculos.

Cred că trebuie să ne gândim
de ce şi cum amorţim.

Nu trebuie să fie vorba
de vreo dependenţă.

Alt lucru pe care-l facem

e să transformăm
orice e nesigur în certitudine.

Religia a trecut de la
,,Cred în soartă şi mister", la certitudine.

,,Eu am dreptate, tu nu! Să taci!"

Asta e.

Să fie sigur.

Cu cât ne temem mai mult,
cu atat devenim mai vulnerabili

şi ne temem şi mai mult.

Aşa e politica în zilele noastre.

Nu mai există discurs,
nici conversaţie. Doar învinovăţiri.

Ştiţi cum e descrisă
învinovăţirea în cercetare?

Un mod de a scăpa
de durere şi discomfort.

Perfecţionăm.

Eu sunt cineva care ar vrea ca viaţa să fie aşa.

insa nu functioneaza,

pentru ca ceea ce facem este sa luam grasimea de pe fund

si o punem in obraji.

(Rasete)

Sper ca intr-o suta de ani

oamenii vor privi in urma si vor exclama: "Oau"

(Rasete)

Si cel mai periculos e ca ne perfectionam

copii.

Iata cum ii vedem pe copii.

Cand vin pe lume sunt deja pregatiti de lupta.

Asa ca atunci cand tii acel bebelus perfect in brate,

treaba noastra nu e sa spunem: "Priveste-o, e perfecta.

Tot ce am de facut e sa ii mentim perfectiunea -

asigura-te ca intra in echipa de tenis pana in clasa a cincea si e admisa la Yale pana intr-a saptea."

Nu asta avem de facut.

Responsabilitatea noastra e sa privim si sa spunem:

"Stii ceva? Esti imperfecta si esti pregatita pentru lupta,

dar meriti iubire si apartenenta."

Asta e treaba noastra.

Aratati-mi o generatie de copii crescuti asa

si punem capat problemelor pe care eu cred ca le avem astazi.

Pretindem ca ceea ce facem

nu ii afecteaza pe ceilalti.

Asa actionam in viata personala.

Tot la fel si la nivel de corporatie -

indiferent ca e vorba despre sprijin financiar, accident petrolier

o revocare -

ne prefacem ca actiunile noastre

nu au un impact enorm asupra altor oameni.

Le-as spune companiilor ca asta nu e prima dintre incercari.

Tot ce va cerem este sa fiti autentici si realisti

si sa spuneti "Ne pare rau.

Vom repara lucrurile."

Exista si un alt fel de a face lucrurile si acesta e mesajul cu care inchei.

Iata ce am invatat:

sa ne lasam vazuti,

vazuti in profunzime,

in toata vulnerabilitatea noastra;

sa iubim cu toata inima,

chiar daca nu exista garantii -

ceea ce este foarte greu

si din pozitia de parinte e chiar ingrozitor de greu -

sa exersam recunostinta si bucuria

in acele momente de groaza

cand ne intrebam: "Pot sa iubesc atat de mult?

Pot sa cred cu atata pasiune?

Pot sa fiu neinfricat?"

sa fim capabili sa ne oprim si, in loc sa previzionam catastrofe,

sa spunem: "Sunt atat de recunoscatoare

pentru ca sa fiu atat de vulnerabila inseamna ca traiesc."

Si in ultimul rand ceva ce cred ca este poate cel mai important:

sa credem ca suntem suficienti.

Atunci cand actionam din pozitia in care

credem ca suntem suficienti,

incetam sa tipam si incepem sa ascultam,

suntem mai buni si mai blanzi cu oamenii din jurul nostru,

suntem mai buni si mai blanzi cu noi.

Asta a fost tot. Multumesc.

(Aplauze)