Încep așa: acum câţiva ani m-a sunat o organizatoare de evenimente, pentru că urma să ţin un discurs şi mi-a spus: „Mă chinui să-mi dau seama cum să te descriu în anunţ.” „De ce te chinui?”, am întrebat. „Te-am văzut vorbind şi te-aş numi cercetător, dar atunci n-ar mai veni nimeni, pentru că ar crede că eşti plictisitoare şi neimportantă.” (Râsete) „Bine”, am spus. „Dar mi-a plăcut la discursul tău că povesteşti captivant, aşa că te voi numi povestitoare.” Evident că partea academică nesigură din mine a reacţionat: „Cum mă vei numi?” „Te voi numi povestitoare.” M-am gândit: „De ce nu spiriduşa fermecată?” (Râsete) Am spus: „Stai să mă gândesc puţin.” Mi-am căutat în adâncuri curajul şi m-am gândit: sunt o povestitoare, cercetător calitativ, adun poveşti. Asta fac. Poate că poveştile sunt informaţii cu un suflet şi poate sunt doar o povestitoare. I-am spus: „Ştii ce? De ce nu spui că sunt cercetător-povestitor?” La care ea: „Ha ha, nu există aşa ceva!” (Râsete) Aşa că-s cercetător-povestitor şi azi vă voi spune – că tot vorbeam de extinderea percepţiei – vă voi spune câteva poveşti despre o parte a cercetării mele care mi-a lărgit fundamental orizontul şi a schimbat realmente modul în care trăiesc, iubesc, muncesc şi-mi cresc copiii. Aici începe povestea mea. Când eram o tânără cercetătoare la doctorat, am avut în primul an un profesor la cercetare care ne-a spus: „Treaba stă în felul următor: ce nu poţi măsura, nu există.” Am crezut că mă păcăleşte: „Serios?” Mi-a răspuns: „Da, categoric!” Înţelegeţi că aveam diplomă în asistenţă socială, aveam și master şi lucram la un doctorat în asistenţă socială. Întreaga carieră fusesem înconjurată de oameni cu următorul crez: „Viaţa-i întortocheată, deci iubeşte-o.” Iar crezul meu e: „Viaţa e întortocheată, aşa că fă curat, organizeaz-o şi pune-o într-o cutie compartimentată.” (Râsete) Iar eu îmi găsisem chemarea, cariera care să mă poarte... De fapt se spune adesea în asistenţa socială: „Scufundă-te în neplăcerile muncii.” Dar eu sunt genul: „Dă-i în cap disconfortului, dă-l din drum şi ia doar 10.” Asta era mantra mea. Eram foarte încântată: asta e cariera potrivită pentru mine, pentru că mă interesează subiecte întortocheate. Dar vreau să le pot descurca. Vreau să le înţeleg. Vreau să disec aceste lucruri care ştiu că-s importante şi să pun soluţia la dispoziţia tuturor. Am început cu relaţiile, pentru că după 10 ani de asistenţă socială, înțelegi că relaţiile sunt motivul pentru care existăm. Ele dau scop şi sens vieţilor noastre. Totul se reduce la ele. Fie că vorbeşti cu lucrători în dreptate socială, boli mintale, abuzuri şi neglijenţă, ştim că relaţiile, capacitatea de a te simţi legat de cineva, – neurobiologic suntem construiţi aşa – e motivul pentru care suntem aici. De asta m-am gândit să încep cu legătura dintre oameni. Ştiţi situaţia în care eşti evaluat de şef şi-ţi spune 37 de lucruri la care eşti grozav şi unul singur unde poţi face îmbunătăţiri? (Râsete) Şi apoi, numai acolo te gândeşti? Este? Cred că mie de-asta mi-a mers munca atât de bine: atunci când îi întrebi despre dragoste, oamenii îţi povestesc suferinţa. Când îi întrebi despre apartenenţă, îţi spun cele mai dureroase experienţe despre cum e să fii exclus. Când i-am întrebat despre relaţii, mi-au povestit de ruperea lor. Curând, cam după 6 săptămâni de cercetare, am dat peste un lucru nenumit, care mi-a dezvăluit relaţiile într-un mod nemaiîntâlnit, pe care nu-l înţelegeam. M-am retras din cercetare ca să-mi dau seama ce reprezenta. S-a dovedit a fi ruşinea. Ruşinea e uşor de privit ca teama de rupere a relaţiei. „E ceva legat de mine, pe care dacă l-ar şti sau vedea oamenii, nu voi mai fi demnă de o relaţie cu ei.” Vă pot spune despre ea că e universală, că toţi o simţim. Cei care nu simt ruşine n-au empatie sau capacitatea de a stabili legături. Nimeni nu vrea să vorbească de ea şi cu cât vorbeşti mai puţin de ea cu atât mai mult o simţi. La baza acestei ruşini, a ideii „nu-s suficient de bun” – toţi ştim sentimentul: nu-s destul de imaculat, de slab, de bogat, de frumos, de deştept, de promovat –, la bază e o chinuitoare vulnerabilitate, ideea că, pentru ca relaţia să se creeze, trebuie să permitem să fim văzuţi cu adevărat. Ştiţi ce cred eu despre vulnerabilitate. O urăsc! M-am gândit că asta e şansa mea s-o înfrâng cu armele mele. O să-mi dau seama ce-i cu ruşinea, chit că-mi ia un an s-o fac bucăţi! O să-nţeleg cum funcţionează vulnerabilitatea şi o să i-o iau înainte. Eram pregătită şi foarte entuziasmată. Ştiţi că nu se va termina cu bine. (Râsete) Ştiţi deja! Aş putea să vă spun multe despre ruşine, dar mi-ar trebui şi timpul celorlalţi. Dar vă spun scurt la ce se reduce. E printre cele mai important lucruri pe care le-am învăţat, în deceniul petrecut cu acest studiu. Anul alocat s-a transformat în 6 ani, mii de poveşti, sute de interviuri lungi şi grupuri tematice. Într-o vreme îmi trimiteau pagini din jurnalele lor, poveştile lor, mii de informaţii, în 6 ani. I-am cam dat de cap. Am înţeles ce e ruşinea şi cum funcţionează. Am scris o carte, am publicat o teorie, dar ceva nu era în regulă. E vorba de faptul că dacă i-aş lua pe toţi cei intervievaţi şi i-aş împărţi în oameni care au sentimentul propriei valori – la asta se reduce: la sentimentul valorii de sine, aceştia simt puternic iubirea şi ataşamentul – şi oameni care se chinuie să-l aibă, care se întreabă dacă-s destul de buni. E o singură variabilă care-i separă pe cei care simt puternic iubirea şi ataşamentul de cei care se luptă pentru asta. Cei care simt puternic iubirea şi ataşamentul cred că sunt demni să le primească. Atâta tot. Sunt convinşi că merită. Pentru mine partea grea – ce ne împiedică să creăm relații e teama că nu suntem demni de ele – era ceva ce, personal şi profesional, simțeam că trebuie să înţeleg mai bine. Aşa că am luat toate interviurile unde am găsit autoapreciere, unde oamenii trăiau cu acel sentiment, şi le-am analizat doar pe acelea. Ce aveau oamenii aceia în comun? Eu am o uşoară dependenţă de birotică, dar asta-i o altă prezentare. Aveam un dosar şi un pix Sharpie şi mă gândeam: cum să numesc studiul? Primul cuvânt care mi-a venit în minte a fost: cordiali. Sunt oameni deschişi, care îşi trag seva din propria valoare. Am scris titlul pe dosar şi-am început să analizez datele. Într-o primă fază am parcurs tot, în patru zile de analiză intensivă, am extras interviurile, am extras poveştile şi incidentele. Care-i tema? Care-i tiparul? Soţul a luat copiii şi au plecat din oraş, pentru că mereu intru într-o stare de frenezie gen Jackson Pollock, în care scriu într-una, calată pe stilul meu de „cercetător”. Iată ce am aflat. Au în comun un sentiment al curajului. Vreau să diferenţiez pentru voi curajul şi vitejia. Curajul, la originea sa, a pătruns în limba engleză din latinescul „cor”, care înseamnă „inimă”, şi definea persoanele care acţionează din toată inima. Aceşti oameni aveau curajul să fie imperfecţi. Aveau compasiunea necesară pentru a fi blânzi cu ei în primul rând, apoi şi cu ceilalţi, pentru că nu putem simţi compasiune pentru alţii dacă nu ne tratăm pe noi înşine cu blândeţe, şi în sfârşit aveau o legătură. Şi – acum vine partea dificilă – ca rezultat al autenticităţii erau dispuşi să renunţe la cine credeau că trebuie să fie pentru a fi cine erau cu adevărat, ceea ce e obligatoriu pentru crearea legăturii. Mai aveau în comun următorul lucru: (Curaj, compasiune, legătură, vulnerabilitate.) acceptau complet vulnerabilitatea. Erau convinşi că ceea ce-i face vulnerabili, îi face frumoşi. Nu spuneau că vulnerabilitatea le e comodă, dar nici nu spuneau că ar fi chinuitoare, cum auzisem despre ruşine, în interviurile anterioare. Spuneau doar că e necesară. Vorbeau despre disponibilitatea de a spune primii „te iubesc”, despre disponibilitatea de a face ceva când nu ai nicio garanţie, despre disponibilitatea de a aştepta telefonul doctorului cu rezultatul mamografiei. Sunt dispuşi să investească într-o relaţie care s-ar putea să meargă sau nu. Erau convinşi că e ceva esenţial. Eu, personal, o consideram trădare. Nu-mi venea să cred că jurasem credinţă cercetării, care prin definiţie studiază fenomene special cu scopul de a le controla şi a face previziuni, iar acum misiunea mea de a controla şi prezice conchidea că viaţa se trăieşte cu vulnerabilitate, fără a o controla şi a prezice. Asta a dus la o micuţă cădere nervoasă. (Râsete) Care arăta mai mult aşa. (Râsete) Chiar aşa a fost. Eu o numesc „cădere nervoasă”, terapeutul meu „trezire spirituală”. Trezire spirituală sună mai bine, dar vă asigur că a fost cădere nervoasă. A trebuit să las totul baltă şi să-mi caut terapeut. Afli cine eşti când îţi suni prietenii să le spui: „Cred că trebuie să vorbesc cu cineva. Ai vreo recomandare?” Vreo cinci prieteni mi-au zis: „Uh! N-aş vrea să fiu terapeutul tău!...” (Râsete) Întreb: „Ce vrei să spui?!” „Ei, zic şi eu... Nu lua rigla cu tine!” (Râsete) „Bine...” Şi am găsit un terapeut. La prima întâlnire cu ea, cu Diana, mi-am adus lista cu modul de viaţă al oamenilor cordiali. M-am aşezat şi m-a întrebat: „Cum te simți?” Zic: „Mă simt grozav. Sunt bine.” „Ce se întâmplă?” E o terapeută care merge la alți terapeuți, pentru că trebuie s-o facem, fiindcă detectează imediat minciunile. (Râsete) I-am spus: „Uite ce e: mă chinui.” Zice: „Cu ce te chinui?” Zic: „Am probleme cu vulnerabilitatea, şi ştiu că vulnerabilitatea stă la baza ruşinii şi a fricii şi a străduinţei noastre de a merita, dar se pare că e şi cea care dă naştere bucuriei, creativităţii, apartenenţei, iubirii şi cred că am o problemă şi am nevoie de ajutor. Dar uite ce vreau: fără discuţii despre familie şi prostii din copilărie... (Râsete) ...vreau să-mi dai câteva strategii.” (Râsete) (Aplauze) Mulţumesc. Reacţia ei. (Râsete) Am întrebat-o: „E rău, nu-i aşa?” Zice: „Nu e nici bine, nici rău.” (Râsete) „E ce e şi atât.” Mi-am spus: „O, Doamne, o să fie nasol!” (Râsete) A fost şi n-a fost. A durat cam un an. Ştiţi că sunt oameni care când înțeleg că vulnerabilitatea şi tandreţea sunt importante, nu li se mai opun şi le îmbrăţişează? 1: eu nu sunt genul şi 2: nici măcar nu mă văd cu astfel de oameni. (Râsete) Pentru mine a fost un an întreg de lupte de stradă. A fost un măcel. Vulnerabilitatea ataca, atacam şi eu. Am pierdut lupta, dar probabil mi-am recâştigat viaţa. M-am întors în cercetare şi am petrecut următorii câţiva ani străduindu-mă să înţeleg ce fac oamenii împliniţi, cordiali, ce alegeri fac şi ce fac cu vulnerabilitatea. De ce ne chinuim atât de mult cu ea? Sunt eu singura care se luptă cu vulnerabilitatea? Nu. Iată ce-am aflat. Ne amorţim vulnerabilitatea. În aşteptarea telefonului... Să vedeți ce am postat pe Twitter şi pe Facebook: „Cum definiți vulnerabilitatea? Ce te face să te simţi vulnerabil?” Într-o oră şi jumătate aveam 150 de răspunsuri. Voiam să ştiu ce păreri există. „Să-mi rog soţul să mă ajute, pentru că mi-e rău şi suntem proaspăt căsătoriţi.” „Să iniţiez un act sexual cu soţul meu.” „Să iniţiez un act sexual cu soţia mea.” „Să fiu refuzat.” „Să-l invit în oraş.” „Să aştept telefonul doctorului.” „Să fiu concediat.” „Să concediez oameni.” Asta e lumea în care trăim. Trăim într-o lume vulnerabilă. Şi un mod de a-i face faţă e să amorțim vulnerabilitatea. Cred că există dovezi, şi nu e singurul motiv pentru existenţa lor, dar avem dovezi clare: suntem cea mai îndatorată, cea mai obeză, cea mai dependentă şi mai îndopată cu medicamente generație de adulţi din istoria SUA. Problema este – şi știu asta din studiu – că nu poţi amorţi selectiv emoţiile. Nu poţi spune: „Astea-s emoţiile rele: vulnerabilitatea, durerea, ruşinea, teama şi dezamăgirea. Nu mai vreau să le simt. O să beau nişte beri şi-o să mănânc brioşe cu banane şi nuci. (Râsete) Nu mai vreau să le simt.” Râsul vostru vă dă de gol. Meseria mea e să-mi bag nasul în vieţile voastre. Recunosc acel: „Ha ha... Dumnezeule!” (Râsete) Nu poţi amorţi sentimentele dureroase fără să le amorţeşti şi pe celelalte. Nu poţi amorţi selectiv. Amorţindu-le pe cele dureroase amorţim bucuria, recunoştinţa, fericirea. Apoi ne simţim mizerabil şi ne căutăm ţelul şi sensul, apoi ne simţim vulnerabili, aşa că bem nişte bere şi luăm o brioşă cu banane. Şi totul se transformă într-un cerc vicios periculos. Cred că trebuie să ne gândim de ce şi cum amorţim. Nu trebuie să fie vorba de vreo dependenţă. Alt lucru pe care-l facem e să transformăm orice e incert în certitudine. Religia a trecut de la „cred în soartă şi mister” la certitudine. „Eu am dreptate, tu nu! Să taci!” Atât. Să fie sigur. Cu cât ne temem mai mult, cu atât devenim mai vulnerabili şi ne temem şi mai mult. Aşa e politica în zilele noastre. Nu mai există discurs, nici conversaţie, ci doar învinovăţiri. Ştiţi cum e descrisă învinovăţirea în cercetare? Un mod de a scăpa de durere şi disconfort. Perfecţionăm. Eu sunt cineva care ar vrea ca viaţa să arate aşa. Dar nu merge, pentru că ne luăm grăsimea de pe fund şi ne-o punem în obraji. (Râsete) Sper că peste 100 de ani oamenii se vor „minuna” de asta! (Râsete) Cel mai periculos e că ne perfecţionăm copiii. Iată cum îi vedem pe copii: sunt perfect pregătiţi de luptă când vin pe lume. Când ţinem în braţe bebeluşul ne minunăm: „Cât de perfect e!” şi credem că trebuie să-l păstrăm perfect: să fie în echipa de tenis până într-a 5-a şi admis la Yale până într-a 7-a. Nu asta avem de făcut, ci trebuie doar să-i spunem: „Eşti imperfect și pregătit de luptă, dar meriţi iubire şi apartenenţă.” Asta e treaba noastră. Cu o generaţie de copii crescuţi aşa, rezolvăm problemele observate azi. Ne prefacem că acţiunile noastre nu-i afectează pe ceilalţi. Așa facem în viaţa personală, așa facem și la muncă, fie că e sprijin financiar, accident petrolier sau revocare, ne prefacem că acţiunile noastre n-au impact major asupra altora. Aş spune companiilor: „Nu ne-am născut ieri. Vă cerem doar să fiţi sinceri şi realişti. Să spuneţi că vă pare rău şi că veţi drege situaţia.” Există şi un alt mod de viaţă, şi cu asta închei. Am descoperit că trebuie să ne lăsăm văzuţi în totalitate, să ne arătăm vulnerabilităţile. Să iubim din suflet, chiar dacă n-avem nicio garanţie. E foarte greu, şi v-o spun ca părinte că e îngrozitor de greu. Să exersăm recunoştinţa şi bucuria în acele momente oarecum terorizante când ne surprindem: „Pot să te iubesc atât de mult?” „Pot să cred în asta cu atâta pasiune?” „Pot să fiu neînfricat cu asta?” Doar să ne oprim şi, în loc să ne așteptăm la catastrofe, să ne spunem: „Sunt doar profund recunoscător, pentru că a fi atât de vulnerabil înseamnă a trăi.” La urmă şi poate cel mai important, e să fim convinşi că suntem suficienţi. Când acţionăm cu acest crez – „Sunt destul” – încetăm să ţipăm şi începem să ascultăm. Suntem mai buni şi mai blânzi cu cei din jur şi cu noi înşine. Asta a fost tot. Mulţumesc. (Aplauze)