Să îi ajutăm pe ceilalți ne face mai fericiți. Dar contează cum o facem.

Cercetările arată că dacă-i ajutăm pe ceilalți devenim mai fericiți. Dar în studiile sale revoluționare asupra generozității și fericirii, psihologul social Elizabeth Dunn a descoperit că mai e ceva: contează felul în care ajutăm. Aflați cum putem avea un impact mai mare și cum să ne creștem nivelul de fericire în același timp, dacă facem o singură schimbare-cheie în felul în care îi ajutăm pe ceilalți. „Haideți să nu ne mai gândim la caritate ca la o obligație morală, ci mai degrabă să o privim ca pe o sursă de plăcere”, spune Dunn.

Am un loc de muncă destul de grozav.

Mai precis, eu trebuie să identific
ce anume îi face pe oameni fericiți.

E atât de distractiv,
că aproape pare superficial,

mai ales în aceste vremuri
în care suntem invadați

de niște știri destul de deprimante.

Dar, se pare că studierea fericirii
poate fi cheia spre rezolvarea

unora dintre cele mai dificile probleme
cu care ne confruntăm.

Mi-au trebuit aproape zece ani
să-mi dau seama de asta.

Pe la începutul carierei mele

am publicat un studiu în revista „Science”
împreună cu colaboratorii mei,

cu titlul „Cheltuind bani pentru alții
devii mai fericit”.

Eram foarte încrezătoare
în concluzia noastră,

cu un singur amendament:

se pare că mie nu mi se aplica.

(Râsete)

Foarte rar am donat bani
pentru cauze nobile,

și chiar și când am făcut-o,

nu am simțit acea căldură sufletească
la care mă așteptam.

Așa că am început să mă întreb dacă nu
cumva era ceva în neregulă cu cercetarea,

sau poate ceva în neregulă cu mine.

Slabul meu răspuns emoțional la propriile
acte de caritate era foarte derutant,

cu atât mai mult cu cât studiile arătau
că până și bebelușii manifestă bucurie

atunci când dăruiesc.

Într-un experiment, împreună cu colegii
mei Kiley Hamlin și Lara Aknin,

am adus în laborator copilași de doi ani.

Vă imaginați, firește,

că a trebuit să găsim ceva
cu mare trecere la copiii mici.

Am găsit, așadar, echivalentul aurului
pentru copii,

și anume biscuiții sub formă de peștișor.

(Râsete)

Le-am dăruit copiilor
o mulțime de biscuiți,

apoi le-am dat ocazia
să dăruiască o parte din ei

unei maimuțici pe nume Monkey.

(Video) Cercetătorul:
Uite ce de biscuiți am găsit!

O să ți-i dăruiesc ție pe toți!

Copilașul: Ooh, mulțumesc!

Cercetătorul: Aoleu,
cred că le-am terminat...

Oare poți să-i dai tu unul și lui Monkey?

Copilașul: Da!
Cercetătorul: Da?

Copilașul: Da!

Poftim!

Cercetătorul: Mmmm, ce bun e!

Copilașul: Nu mai este, a mâncat tot.

Elizabeth Dunn: Am instruit câțiva
asistenți să urmărească aceste filmări

și să interpreteze reacțiile emoționale
ale copilașilor.

Bineînțeles, nu le-am divulgat
ipotezele noastre.

Datele au arătat că cei mici
erau foarte fericiți

când primeau grămăjoara de biscuiți,

dar erau chiar și mai fericiți

când aveau ocazia să dăruiască
o parte din ei.

Și această caldă bucurie a dăruirii
se păstrează și în viața adultă.

Din analiza rezultatelor chestionarelor
a peste 200.000 de adulți

din toată lumea,

a reieșit că aproape o treime
din populația lumii

a declarat că a donat bani pentru cauze
nobile cel puțin o dată în ultima lună.

În mod remarcabil,
în fiecare mare regiune a lumii

oamenii care obișnuiau să doneze
erau mai fericiți decât cei care nu donau,

indiferent de situația lor financiară.

Și această corelație
nu e deloc de neglijat.

Se pare că actul donării

avea asupra fericirii

aproape același efect
ca dublarea salariului.

Ca cercetător,

dacă ai norocul să faci o descoperire

care se verifică la nivel global,
atât la copii cât și la adulți,

începi să te întrebi:

e ceva ce ține de natura umană?

Știam deja că plăcerea întărește
comportamentele adaptive,

cum sunt mâncatul sau sexul,

care ajută la perpetuarea speciei,

dar se pare că printre aceste
comportamente se numără și dăruitul.

Eram foarte entuziasmată de aceste idei

și am scris despre asta
în „The New York Times”.

Una dintre persoanele
care a citit articolul

a fost chiar contabilul meu.

(Râsete)

Mda.

Când ne-am întâlnit pentru calculul
impozitului, stăteam în fața lui,

și îl vedeam cum plimba pixul

în jurul rubricii „donații”
de la „impozit de recuperat”,

cu o expresie a feței

de dezaprobare prost disimulată.

(Râsete)

Deși mi-am construit
întreaga carieră demonstrând

că dăruitul te face să te simți minunat,

de fapt, eu nu prea dăruiam.

Așa că m-am decis să dăruiesc mai mult.

Pe la acea vreme,

peste tot auzeai știri

despre criza refugiaților sirieni.

Chiar voiam să ajut și eu,

așa că am donat bani.

Știam că banii donați de mine
vor ajuta pe cineva, undeva,

dar doar intrând pe pagina
unei organizații de caritate

și transferând niște bani,

mi se părea că nu fac destul.

Și așa am aflat de Grupul celor Cinci.

Guvernul canadian permite
oricăror cinci canadieni

să sponsorizeze direct
o familie de refugiați.

Trebuie să strângi suficienți bani
să ajuți acea familie

pentru primul lor an în Canada.

Apoi, familia respectivă vine efectiv,
cu avionul, în orașul tău.

Unul dintre lucrurile care mi se par
grozave la acest program,

este că nu ți se permite
să faci asta singur.

Așa că în loc de un grup de cinci,

printr-un parteneriat cu o organizație
comunitară locală,

am format un grup de 25.

După aproape doi ani
de completat hârtii și așteptare,

ni s-a comunicat că familia noastră
va ajunge la Vancouver

în mai puțin de șase săptămâni.

Aveau patru băieți și o fată,

așa că ne-am mobilizat
să le găsim o locuință.

Am avut norocul să găsim o casă,

dar care trebuia pusă la punct.

Prietenii mei au venit serile
și în weekend-uri

și au zugrăvit, au făcut curățenie,
au asamblat mobilă.

În ziua cea mare,

le-am umplut frigiderul cu lapte
și fructe proaspete

și-am plecat la aeroport să îi întâmpinăm.

A fost destul de copleșitor
pentru toată lumea,

mai ales pentru băiețelul
de patru anișori.

Mama și-a regăsit sora,

care venise în Canada mai devreme,
prin același program.

Nu se mai văzuseră de 15 ani.

Când auzi că peste 5,6 milioane
de refugiați au fugit din Siria,

te trezești în fața unei tragedii

pe care creierul uman nu e suficient
de avansat să o înțeleagă cu adevărat.

E mult prea abstractă.

Înainte, dacă oricăruia dintre noi
i s-ar fi cerut să-și aloce 15 ore pe lună

ca să ajute în criza refugiaților,

probabil am fi refuzat.

Dar de îndată ce ne-am preluat familia
și am dus-o la noua lor casă în Vancouver,

cu toții am avut aceeași revelație:

eram hotărâți să facem orice era necesar
ca să-i ajutăm să fie fericiți.

Această experiență m-a făcut să mă gândesc
mai serios la cercetarea mea.

În laborator

am văzut beneficiile dăruitului înflorind

atunci când oamenii simțeau o conexiune
reală cu cei pe care îi ajutau

și puteau fi martorii direcți
ai impactului pe care-l aveau

în viața acelor indivizi.

De exemplu, într-unul din experimente,

le-am cerut participanților să doneze
o sumă mică de bani

către UNICEF sau „Spread the Net”.

Am ales intenționat aceste organizații,

pentru că ele colaborau
și aveau același obiectiv important,

și anume îmbunătățirea sănătății copiilor.

Doar că UNICEF e o organizație
atât de mare și răspândită,

că poate fi dificil să vizualizezi

în ce fel va ajuta, concret,
mica ta donație.

Pe de cealaltă parte, „Spread the Net”
face donatorilor o promisiune concretă:

pentru fiecare zece dolari donați,

ei asigură o plasă de țânțari
pentru a proteja un copil de malarie.

Am observat astfel că, cu cât mai mulți
bani donau oamenii către „Spread the Net”,

cu atât mai fericiți
declarau ulterior că se simt.

La polul opus,
această recompensă emoțională

era complet inexistentă
când oamenii donau către UNICEF.

Asta ne arată că simplul fapt de a dona
bani pentru o cauză nobilă importantă

nu e întotdeauna de ajuns.

Trebuie să știm concret

cum, mai precis, vor ajuta banii donați.

Bineînțeles, Grupul celor Cinci
duce această idee la un alt nivel.

La început, când am demarat acest proiect,

vorbeam despre când vor sosi refugiații.

Acum, ne referim la ei
cu termenul de „familia noastră”.

Nu demult, i-am dus pe copii la patinoar

și, la un moment dat, Oliver,
fiul meu de șase ani, m-a întrebat:

„Mami, cine e cel mai mare copil
din familia noastră?”

Am crezut că se referă la multitudinea
de verișori pe care îi are.

Se referea și la ei, într-adevăr,

dar și la familia noastră de sirieni.

De când a ajuns familia noastră,

foarte mulți oameni și organizații
au vrut să ajute,

oferind de toate, de la intervenții
stomatologice gratuite,

la tabere de vară.

Asta mi-a arătat câtă bunătate există
în comunitatea noastră.

Mulțumită unei donații,

copiii au putut merge
într-o tabără de ciclism,

și în fiecare zi de tabără,

câte un membru din grup s-a străduit
să ajungă acolo și să îi încurajeze.

S-a nimerit ca eu să merg

în ziua când se renunța
la roțile ajutătoare,

și credeți-mă, puștiului de patru ani
i-a displăcut total ideea.

Așa că m-am dus și am stat de vorbă cu el

despre cât de bine va fi
fără roți ajutătoare.

(Râsete)

Apoi mi-am amintit că micuțul avea
doar patru ani și abia vorbea engleza.

Așa că am schimbat strategia și am folosit
doar un cuvânt pe care 100% îl știa:

înghețată.

Dacă te dai fără roți ajutătoare,
îți cumpăr înghețată.

Și iată ce s-a întâmplat.

(Video) ED: Așa! Bravooo!

Copilul: O să încerc!

ED: Mama mia! Uite ce frumos pedalezi!

(Chiuind) Uite ce frumos pedalezi!
Singur, singurel!

(Publicul)
(Râsete)

(Video) ED: Bună treabă!

(Publicul) (Râsete)

(Aplauze)

ED: Acesta este, deci, felul de a ajuta
care îi face pe oameni fericiți astăzi,

dar timp de 40 de ani

Canada a fost singura țară din lume

care a permis cetățenilor obișnuiți
să sponsorizeze familii de refugiați.

Acum... Canada!

(Aplauze)

E grozavă!

Acum Australia și Marea Britanie
demarează programe similare.

Gândiți-vă cât de diferită ar fi
situația refugiaților

dacă astfel de programe ar rula
în mai multe țări.

Crearea acestui tip de conexiuni
semnificative între oameni

ajută la depășirea unor provocări

care altfel pot părea copleșitoare.

O astfel de provocare există la doar
câteva străzi de unde locuiesc acum,

în centrul părții de est din Vancouver.

După unele studii,
e cea mai săracă zonă din Canada.

Chiar am stat și ne-am gândit dacă
să aducem acolo o familie de refugiați,

pentru că erau deja suficienți localnici
care abia se descurcau.

Prietenul meu Evan mi-a spus
că pe când era copil

și părinții lui treceau prin acel cartier,

el se pitea pe bancheta din spate.

Niciodată nu și-ar fi închipuit
părinții lui

că Evan, ajuns adult,

va deschide un restaurant unde va invita

exact acea comunitate să savureze
meniuri cu trei feluri de mâncare.

Programul la care a contribuit Evan
se numește „Mese îmbelșugate”,

iar scopul este nu doar
de a asigura mâncare gratuită,

dar și de a crea ocazii de socializare

între oameni care, în alte condiții,
nici nu s-ar uita unii la alții.

În fiecare seară, un antreprenor local
sponsorizează mesele

și trimite o echipă de voluntari

care ajută la prepararea
și servirea mâncării.

La final, mâncarea neconsumată
e împărțită oamenilor străzii

și, foarte important,
încă rămân suficienți bani

pentru a dona comunității
o mie de prânzuri gratuite

în zilele următoare.

Dar beneficiile acestui program
merg dincolo de mâncare.

Pentru voluntari,
e o ocazie de a socializa cu oameni,

și de a le afla poveștile.

După această experiență, unul dintre
voluntari și-a schimbat traseul de navetă.

Astfel, în loc să evite acest cartier,

acum trece prin el,

zâmbind și privindu-i în ochi
pe cunoscuții cu care se intersectează.

Cu toții putem găsi plăcere în a dărui.

Dar nu ar trebui să ne așteptăm
ca asta să se întâmple automat.

Nu întotdeauna banii cheltuiți

pentru a-i ajuta pe ceilalți
te vor face fericit.

Mai degrabă contează cum îi ajuți.

Și dacă vrem ca oamenii
să doneze mai mult,

trebuie să redefinim conceptul
de act de caritate.

Trebuie să creăm oportunități de a dărui

care să ne ajute
să ne conectăm unii cu alții.

Dacă e cineva aici care lucrează
pentru o organizație de caritate,

nu mulțumiți donatorilor
cu calendare și pixuri.

(Aplauze)

Mai degrabă oferiți-le oportunitatea

să vadă efectul concret
al generozității lor

și să creeze o legătură cu indivizii
sau comunitățile pe care le ajută.

Suntem obișnuiți să ne gândim
la caritate ca la o datorie.

Și este o datorie.

Dar dacă o privim doar ca pe o datorie,

ratăm unul din cele mai frumoase
aspecte ale umanității noastre:

faptul că devenim mai fericiți
când îi ajutăm pe ceilalți.

Haideți să nu ne mai gândim
la caritate ca la o obligație morală,

ci să o privim ca pe o sursă de plăcere.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)