Să restaurăm demnitatea umană la granița de sud a Statelor Unite

După ce a văzut condițiile în care erau ținuți copiii într-un centru de detenție de la granița cu Mexicul a Statelor Unite, Sora Norma Pimentel a pus bazele unui centru umanitar de îngrijire în Texas, unde oamenii se pot îmbrăca, spăla și pot mânca o masă caldă. În această prezentare emoționantă, Sora Pimentel vorbește despre munca ei de-o viață: să readucă demnitatea umană la graniță — și ne cere tuturor să punem deoparte prejudecățile și să acționăm cu compasiune.

Mă aflu aici pentru a onora
caracterul sacru al vieții

care se desfășoară
la granița din sudul Texasului.

În 2014,

am vizitat un centru de detenție

unde sute de copii,

copii imigranți,

erau reținuți mai multe săptămâni

în condiții cumplite.

Erau murdari, plini de noroi

și plângeau.

Fețele le erau pline de lacrimi.

Am avut oportunitatea de a mă alătura lor.

Erau peste tot în jurul meu.

Erau mici,

unii nu împliniseră cinci ani.

Și îmi spuneau:

(Spaniolă) „Sácame de aquí.”

„Scoate-mă de aici!”

(Spaniolă) „Por favor, ayúdame.”

„Te rog, ajută-mă!”

A fost atât de greu să fiu acolo cu ei.

Am început să plâng cu ei

și le-am zis:

„Să ne rugăm.”

(Spaniolă) „Vamos a rezar.”

Și au repetat după mine:

(Spaniolă) „Diosito, ayúdanos.”

„Doamne, te rugăm, ajută-ne!”

Cum ne rugam, îi vedeam
pe polițiștii de frontieră

uitându-se la noi printr-un geam.

Erau pe punctul de a plânge

când îi auzeau pe copii rugându-se.

Un băiețel a venit mai aproape de mine,

erau copii peste tot,

abia încăpeam în celula aia mică.

Acel băiețel mi-a zis:

(Spaniolă) „Ayúdame.

Quiero irme con mi mamá.”

„Te rog, ajută-mă!

Vreau să fiu alături de mama mea.

Este aici, am fost separat de ea.”

I-am zis:

„Dragul meu, dacă mama ta e aici,

sunt sigură că veți fi din nou împreună.”

Când am ieșit din celulă,

un ofițer s-a apropiat și mi-a zis:

„Soră, mulțumesc.

Ne-ai ajutat să înțelegem

că sunt ființe umane.”

Știți, câteodată, indiferent
de ce meserie avem,

nu trebuie să uităm să recunoaștem

umanitatea din ceilalți.

Altfel, ne pierdem propria umanitate.

Dați-mi voie să vă spun câte ceva
despre ceea ce văd și ceea ce fac

la granița de sud a Statelor Unite,

unde trăiesc și muncesc.

Sute de familii ajung în Statele Unite

traversând râul Rio Grande.

Odată ajunși în Statele Unite,

multora li se dă permisiunea

să-și continue procesul de imigrare

în alt loc din Statele Unite.

Ce m-a uimit în toți acești ani

a fost răspunsul umanitar fantastic

al comunității din sudul Texasului.

Mii de voluntari

au oferit din timpul lor
cu atâta generozitate.

Pentru mine, sunt oameni extraordinari.

Iar toată comunitatea,

consiliul local,

de la lideri locali de afaceri,

la organizații civice,

toate comunitățile religioase,

poliția de frontieră
și serviciul de imigrări.

Cu toții ne-am alăturat pentru a ajuta

150.000 sau mai mulți imigranți,
din prima zi când am început.

În acele zile de început,

când eram primii implicați
în ajutorarea imigranților,

eram la Centrul de Îngrijire

când un ofițer din oraș a intrat

și mi-a spus:

„Soră, ce faceți aici?”

M-am întors să văd ce se întâmpla

în Centrul de Îngrijire.

Eram uimită de ce vedeam.

Erau sute de voluntari

care ajutau familiile neajutorate.

Le ofereau posibilități de a se spăla,

de a obține haine curate, mâncare,

produse de igienă.

Vedeam peste tot
numai dragoste și compasiune.

Atunci m-am întors și i-am spus:

„Restabilim demnitatea umană.

Asta facem.”

Nu cred că se aștepta la acest răspuns,

că a făcut un pas înapoi,

după care s-a apropiat din nou și a zis:

„Soră, dacă aș avea o baghetă magică,

ce magie ar putea să facă pentru tine?”

„Dușuri?”

Desigur, în seara aceea am primit
o unitate mobilă cu opt dușuri.

Fantastic.

Iar după asta,

am avut 100% susținerea consiliului local.

Eram acolo,

dorind să ne asigurăm că reușim

să ajutăm

toate familiile pe care le întâlneam

în fiecare zi.

Cred că trebuie să îi ajutăm
pe ceilalți să vadă

ce vedem noi.

Cred că este important

să împărtășim asta cu ceilalți.

Probabil ați auzit ideea asta înainte —

că trebuie mereu să-i privim
pe copiii lui Dumnezeu ca egali.

Dar pentru a face asta,

cred că e important să-i putem vedea

ca oameni.

Să avem o întâlnire personală,

să simțim ce simt ei,

să înțelegem ce îi doare.

Să îi întâlnim cu adevărat.

Atunci suntem prezenți pentru ei,

când putem să facem umanitatea lor

o parte din umanitatea noastră.

Și atunci vom recunoaște

că suntem cu toții parte
din aceeași familie umană.

În acele zile,

o doamnă s-a apropiat de mine și mi-a zis:

„Soră, sunt 100% împotriva a ceea ce faci,

ajutându-i pe acești imigranți ilegali.”

Atunci i-am spus:

„Lasă-mă să îți spun ce fac și de ce.”

Și am prezentat-o familiilor și copiilor,

am împărtășit poveștile lor.

După ce i-am spus ce am avut de spus,

ea se uită la mine și îmi zice:

„Soră, sunt 100% în favoarea muncii tale.”

(Râsete și aplauze)

În acea seară, soțul ei m-a sunat

să îmi spună:

„Soră, nu știu ce i-ai făcut soției mele.

Dar în seara asta
s-a întors acasă și a spus:

«Dacă Sora Norma te sună vreodată,

neapărat să faci ce îți spune.»

Deci vreau doar să îți spun
că sunt dispus să ajut în orice fel.”

Ei bine, știți...

Mă gândesc dacă cumva

a fost o întâlnire personală
cea pe care a avut-o?

Cred că e o idee frumoasă,
un mesaj minunat,

dar nu cred că asta e tot.

În acea întânire, trebuie puse deoparte
prejudecățile față de ceilalți,

care ne separă și nu ne lasă să îi vedem,

zidurile pe care le ridicăm
în inimile noastre,

care ne separă de ceilalți.

Când putem face asta,

putem să ajungem la ei.

Cred că ceea ce ne împiedică e frica,

faptul că ne e frică.

Și pentru că ne e frică,

mai mult ca sigur din cauza lucrurilor
văzute în media,

toată retorica negativă despre imigranți,

cum sunt culpabilizați
ca și cum nu ar fi oameni,

ca să ne putem scăpa de ei,

să îi înlăturăm,

fără ca măcar să ne pară rău
că facem asta.

Familiile de imigranți
nu sunt familii de infractori.

Familiile de imigranți
sunt ca și familiile noastre,

ca vecinii noștri.

Sunt oameni buni

care intră în țara noastră

doar pentru a scăpa de violență

și pentru a fi în siguranță.

Din păcate, ce vedem la graniță

e groaznic.

Oamenii suferă.

Mii de oameni suferă.

Și cred că se întâmplă

din cauza zidurilor pe care le ridicăm,

pe care le avem în inimi,

care ne fac să nu ne pese.

Avem politici

care deportează oameni înapoi în Mexic,

pentru a aștepta.

Și așteaptă acolo luni de zile.

În condiții groaznice,

unde oamenii suferă și sunt afectați.

Abuzuri.

Fără mijloacele de a fi măcar „în regulă”.

Sunt de acord

că trebuie să ne protejăm țara

și să verificăm cine intră în țară,

iar răufăcătorii ar trebui închiși.

Dar e adevărat și faptul

că nu trebuie să ne pierdem umanitatea
în acest proces.

Trebuie să avem politici și proceduri

care nu contribuie la suferința oamenilor,

a celor care suferă deja.

Și trebuie să găsim soluții
care respectă viața oamenilor.

Putem să facem acest lucru

dacă lăsăm ce e mai bun din noi
să iasă la lumină.

Ce văd eu la graniță

sunt familii, bărbați, care iau un copil

și încearcă să-l aline, să nu mai plângă,

pentru că acel copil
plânge după propriul tată.

Și bărbații plâng alături de acei copii.

Văd bărbați și femei care cad în genunchi

și se roagă.

Se roagă cu recunoștință.

Văd copii care au fost separați
de părinți de luni întregi.

Iar când sunt reuniți,

le e teamă să se separe din nou,

pentru că se tem să nu-și piardă
încă o dată mamele.

Odată, o fată s-a uitat la mine
după ce și-a regăsit mama

și mi-a spus:

(Spaniolă) „Hoy no voy a llorar.”

„Azi nu o să plâng.”

Eu i-am zis:
(Spaniolă) „Por qué, mi hija?”

Iar ea a zis: „Pentru că am tot plâns
de o lună de zile,

căci nu am știut unde e mama mea.

Dar în seara asta voi fi alături de ea.”

În ziua în care am vizitat
centrul de detenție în 2014,

un băiețel mi-a cerut ajutorul

ca să își găsească mama.

În seara aceea eram
la centrul umanitar de îngrijire

și băiatul a intrat alături de mama sa.

De cum m-a văzut,

a fugit către mine,
m-am aplecat să-l salut,

iar el a sărit să mă îmbrățișeze.

A fost atât de frumos,

a fost cu adevărat o întâlnire frumoasă.

Cred că asta e umanitatea
în splendoarea ei.

Toți suntem chemați să facem asta.

Gândiți-vă la asta.

Trebuie doar să ne apropiem suficient
încât să putem vedea,

iar atunci o să ne pese.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)