Povestea pe care ne-o spunem despre mileniali - și pe cine omitem din ea

Generația milenialilor reprezintă, actualmente, cea mai diversă populație adultă din SUA, dar de prea multe ori acești tineri sunt reduși la stereotipul depășit de persoane leneșe, care cred că totul li se cuvine, devoratori de bruschete cu avocado - spune autoarea Reniqua Allen. În acest discurs revelator, ea împărtășește poveștile ignorate ale milenialilor de culoare, oferind o mai largă și mai nuanțată perspectivă asupra acestei generații. Milenialii nu sunt toți la fel - spune Reniqua.

În aparență,

Troy e exemplul perfect
de milenial din editoriale.

E arogant, egoist

și convins că e mai deștept
decât îl cred ceilalți.

Subiectele lui preferate de conversație
sunt fetele, pantofii sport și mașinile.

Dar nu e neapărat surprinzător
pentru cineva care nu demult

era adolescent.

Comportamentul lui Troy

trădează însă o persoană tulburată,
căreia îi este frică,

o persoană nesigură de propriul viitor.

Dar Troy manifestă
și multele calități pozitive

care consacră această generație.

Are spirit antreprenorial,

este independent

și este devotat părinților lui.

Are cultura muncii

și a încercat să-și câștige existența
în economia formală și informală.

Fără noroc, însă,

așa că încearcă să-și găsească drumul

oscilând între cele două lumi.

Când l-am întâlnit pe Troy,
acum câțiva ani,

era angajat ca băiat de mingi
la un club local de golf,

cărând sacii de golf pentru cei bogați,
care de multe ori nici nu-l luau în seamă.

Înainte de asta, a vândut pantofi sport
pe Facebook.

A încercat chiar să vândă
și dulciuri și apă îmbuteliată,

dar tot nu făcea suficienți bani
ca să-și ajute părinții

sau să pună deoparte pentru o mașină.

Troy vedea cât de mult muncea mama lui,
emigrantă din Jamaica,

și ce puțin primea în schimb,

așa că și-a promis

că viața lui va fi altfel.

Troy a început să vândă droguri

și a fost prins.

Și acum încearcă să se decidă
ce să facă mai departe.

Într-o țară în care banii înseamnă putere,

câștigurile rapide oferă pentru tinerii
ca Troy, cel puțin temporar,

o iluzie de control asupra propriei vieți,

deși el pretinde că a recurs la asta
pentru că își dorea stabilitate.

„Îmi doream o viață mai bună", mi-a spus.

„M-am lăcomit - și am fost prins.”

Dar faptul uimitor la Troy

este că el încă mai crede
în visul american.

El încă mai crede că prin muncă asiduă,

în ciuda faptului că are cazier,

se va putea realiza.

Nu știu dacă visul lui Troy
a devenit realitate.

A dispărut din programul pentru
delincvență juvenilă în care era înscris

și s-a făcut nevăzut.

Dar în acea zi când am vorbit

mi-a fost clar că, mai mult ca orice,

Troy era fericit că cineva îl întreabă

despre visurile și despre viitorul lui.

Așa că îmi amintesc de Troy
și de optimismul lui

când mă gândesc la realitatea pe care
o înfruntă atâția mileniali de culoare

când vine vorba
despre a-și împlini visurile.

Mă gândesc la toate greutățile

pe care atâția mileniali de culoare
trebuie să le îndure

într-o lume care le spune
că pot fi orice își doresc ei să fie

dacă muncesc din greu,

dar care, în realitate,
nu stă să îi asculte ce-și doresc

sau cât de greu le e să ajungă acolo.

Și chiar ar trebui să luăm în seamă
această generație

dacă ne dorim
o societate sănătoasă și civilizată,

pentru că milenialii de culoare

reprezintă o parte importantă
din populația SUA și a lumii întregi.

Când vorbim despre mileniali,

care sunt etichetați drept leneși,

aroganți, supraeducați

neloiali, narcisiști,

discuțiile se învârt
în jurul bruschetelor cu avocado,

latte-ului prea scump și a locurilor
de muncă bune din străinătate.

Dar lucrurile astea probabil
le-ați mai auzit.

Dar milenialii nu sunt toți la fel.

Actrița Lena Dunham
poate că este imaginea media

a acestei generații,

dar Troy și alții ca el
sunt și ei parte din poveste.

De fapt, milenialii sunt cel mai mare
și cel mai divers grup de populație adultă

din această țară.

44% din milenialii americani
sunt non-albi,

dar adesea nici nu ne dăm seama de asta.

Bineînțeles că există asemănări
între membrii acestei populații

născută între 1981 și 1996.

Multora dintre noi ne plac bruschetele
cu avocado și cafeaua latte.

Mie îmi plac.

Dar există, de asemenea,
și diferențe majore,

de obicei între milenialii albi
și cei de culoare.

De fapt, mult prea des

e ca și când trăim în lumi total diferite.

Milenialii de culoare,

un grup pe care l-am studiat
pentru o carte pe care am scris-o recent,

sunt exemplul perfect
al ignoranței noastre

când vine vorba despre ei.

De exemplu, avem:

un procent mai mic
de proprietari de locuințe,

costuri mai mari cu educația,

li se cer mai multe informații
de identificare în secțiile de votare,

un procent mai mare de delincvenți,

câștigă mai puțini bani,

o rată a șomajului mai mare,

și asta chiar și când
au studii superioare,

și o rată a căsătoriilor mai redusă.

Și, sincer, ăsta e doar începutul.

Dar statisticile acestea
nu sunt ceva nou, nu?

Tinerii de culoare din America
s-au luptat,

s-au luptat din greu, secole de-a rândul,
să-și spună povestea.

După Războiul Civil din anii 1800,

Reconstrucția a eșuat
în a asigura egalitatea

pe care abolirea sclaviei o proclama,

așa că tinerii s-au mutat
în Nord și în Vest,

ca să scape de legile discriminatorii
ale lui Jim Crow.

Apoi, în timp ce segregarea făcea ravagii
în aproape toată țara,

tinerii de culoare au sprijinit campanii
pentru drepturi civile

în anii 1950-1960.

După asta, unii dintre ei au apelat
la putere și au devenit „Panterele negre”.

Apoi, următoarea generație

s-a refugiat în hip-hop
ca să-și facă vocea auzită.

Iar apoi Barack Obama

a sperat că poate aduce
și el o schimbare.

Și când a eșuat,

când am realizat că încă
suntem abuzați și brutalizați,

am vrut să facem cunoscut lumii întregi
că viețile noastre totuși contează.

Acum că tehnologia permite ca tot
mai multe înregistrări ale suferințelor

și strădaniilor noastre

să fie făcute cunoscute lumii întregi,

ne întrebăm: „Ce mai urmează?”

Țara noastră e mai scindată ca niciodată,

și totuși ni se spune să nu disperăm,

să fim rezonabili, să ne calmăm,

să zâmbim mai mult și să muncim mai mult.

Până și atitudinea milenialilor
e depășită și ar trebui actualizată.

O cercetare făcută de Washington Post
în 2015 în legătură cu acest grup

considerat emancipat,

arată că 31% dintre milenialii albi
consideră că milenialii de culoare

sunt mai leneși

și 23% cred că cei de culoare
sunt mai puțin inteligenți.

Pentru mine, asta e surprinzător,

șocant chiar.

Aceste răspunsuri nu sunt cu mult diferite

de cele ale generațiilor trecute

și ele demonstrează că, din păcate,

această generație repetă
aceleași stereotipuri învechite

și prejudecăți din trecut.

În prezent, un studiu coordonat
de David Binder Research și MTV din 2014

arată că 84% dintre tinerii mileniali
au fost învățați de familiile lor

că toți suntem egali.

Acesta este un lucru grozav,
un pas foarte important.

Însă doar 34% din acest grup

au avut discuții despre rasă
cu familiile lor.

Deci pot înțelege de ce lucrurile
le pot părea neclare unora.

Bineînțeles că există
și mileniali de culoare care au succes.

Filmul „Black Panther” produs de Marvel,

regizat de un milenial de culoare -
Ryan Coogler, și prezentând mulți alții,

a doborât toate recordurile.

Mai există show-uri TV realizate
de persoane creative precum Donald Glover,

Lena Waithe și Issa Rae.

Beyoncé e, firește, regina, nu?

Este excepțională.

Tineri autori de culoare câștigă premii,

Serena Williams încă domină
pe terenul de tenis,

în ciuda celor care o contestă.

Avem politicieni tineri
și activiști care candidează în parlament.

Deci nu vreau să ucid aceste momente
de bucurie „de culoare”

la care și eu sunt părtașă,

dar vreau să fie clar

că aceste izbânzi
sunt prea puține și prea rare

pentru un popor care a fost aici
de peste 400 de ani.

E de neconceput, nu?

Și majoritatea oamenilor încă nu au
o imagine de ansamblu.

Istoria noastră încă e greșit înțeleasă,

corpurile noastre
încă sunt supuse abuzului,

iar vocile noastre?

Vocile noastre sunt amuțite

într-o lume căreia încă prea puțin
îi pasă de greutățile noastre zilnice.

Poveștile noastre trebuie spuse

în mai multe feluri,

de mai multe voci,

atingând diverse subiecte și nuanțe,

și au mare nevoie să fie ascultate.

Și nu doar aici în America, nu-i așa?

În toată lumea.

Milenialii reprezintă
27% din populația globală.

Asta înseamnă
aproximativ două miliarde de oameni

Și în țări precum India, China,
Indonezia și Brazilia,

pe lângă Statele Unite,

care cumulează
50% din totalul de mileniali,

e evident că autorii albi,
adesea bărbați, heterosexuali,

care scriu despre mileniali,

relatează doar o versiune a realității.

Sunt însă și mulți care încearcă
să lărgească spectrul.

Se străduiesc să-și spună povestea,
să spargă stereotipul despre mileniali.

Fie că e protestul studenților
din Africa de Sud

legat de statuia lui Cecil Rhodes

sau Michaela Coel, care ne face sa râdem
din Marea Britanie,

sau Uche Eze, care ne prezintă online
perspectiva lui asupra vieții în Nigeria.

Dar vreau să subliniez,

ca să fie foarte clar pentru toată lumea,

că doar pentru că lucrurile arată
mai „egale” decât erau în secolul XX,

asta nu înseamnă că ele
sunt neapărat și echitabile.

Experiențele noastre nu sunt echitabile,

iar acea societate „post-rasistă”

despre care am vorbit atâta

e departe de a fi devenit realitate.

Mă gândesc la Joelle,

o tânără din clasa de mijloc
care a făcut totul „ca la carte”,

dar nu a putut urma școala dorită
doar din cauză că era prea scump.

Sau Jalessa,

care știe că nu-și permite să fie mediocră

la locul de muncă așa cum poate
colegii ei albi și-ar permite.

Sau Trina, care știe că oamenii îi judecă
alegerile personale nonconformiste

mai aspru decât dacă ar fi fost albă.

Sau actorul AB,

care știe că rolurile pe care le primește
și le joacă la Hollywood sunt diferite

din cauza culorii pielii lui.

Și apoi, mai e Simon.

Simon, din toate punctele de vedere,
e un exemplu de om realizat.

E director financiar la o companie IT
din San Francisco,

a absolvit MIT

și a lucrat pentru unele dintre
cele mai tari companii IT din lume.

Dar când l-am întrebat pe Simon
dacă trăiește visul american,

i-a luat ceva timp să îmi răspundă.

A recunoscut că duce
o viață foarte confortabilă,

dar a spus și că, în alte circumstanțe,

ar fi ales poate o altă cale.

Simon iubește fotografia,

dar asta nu a fost
o opțiune pentru el niciodată.

„Părinții nu ar fi putut să mă sprijine

într-un astfel de demers.”, a spus Simon.

„Poate că e ceva ce copiii mei
vor putea face”.

În concluzie, sunt aceste povești,

mai puțin cunoscute, mai subtile,

care descoperă experiențele unice
și nespuse ale milenialilor de culoare

și care ne arată că până și visurile pot
fi diferite de la o comunitate la alta.

Deci trebuie să ascultăm cu mare atenție
poveștile acestei generații

acum mai mult ca oricând,

pentru că generația „baby boomers”
face loc celei de mileniali.

Putem vorbi oricât
despre micile afaceri din Brooklyn

sau despre bruschete cu avocado,

dar dacă ignorăm vocea
și poveștile milenialilor de culoare,

ce sunt o parte importantă din populație,

asta doar va întări discriminarea.

Poveștile milenialilor de culoare,

sau indiferent de culoare,

trebuie să fie spuse

și mai ales, trebuie să fie ascultate.

Astfel am fi o țară și o lume
într-adevăr mai bună.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)