Poveștile din spatele coperților iconice ale The New Yorker

Faceți cunoștință cu Françoise Mouly, directorul artistic al New Yorker-ului. În ultimii 24 de ani, ea a ajutat la luarea deciziilor privind ceea ce apare pe faimoasele coperți ale revistei, de la imaginea negru pe negru a Turnurilor Gemene din săptămâna de după 11 septembrie, la influența rusă asupra mascotei dandy a revistei, Eustace Tilley. În această retrospectivă vizuală, Mouly consideră că un simplu desen poate să-și croiască drum prin torentul de imagini văzute zilnic și să surprindă elegant sentimentul (și sensibilitatea) unui moment din timp.

Acum 24 de ani,

am fost angajată la The New Yorker

ca editor artistic

pentru a revitaliza

instituția care devenise
una oarecum constantă

și pentru a aduce noi artiști,

pentru a încerca să scoată revista
din turnul ei de fildeș

și a o face să țină pasul cu timpul.

Pentru mine era exact munca ideală

deoarece mereu am fost captivată
de cum poate o imagine -

un simplu desen -

își poate croi drum prin torentul
de imagini pe care le vedem în fiecare zi.

Cum se poate captura un moment,

cum se poate cristaliza un trend social
sau un eveniment complex

într-un mod în care o mulțime de cuvinte
nu sunt capabile să o facă --

și să reducă asta într-o esență
și să o transforme într-un desen.

Așa că am mers la bibliotecă

și m-am uitat la prima copertă
desenată de Rea Irvin în 1925 -

un dandy uitându-se la un fluture
prin monoclul său,

și îl numim Eustace Tilley.

Și am realizat că la fel cum o revistă
devine cunocută

pentru cercetările sale profunde
și rapoartele lungi,

o parte din umor se pierduse
de-a lungul drumului,

pentru că de multe ori Eustace Tilley
a fost văzut ca un dandy arogant,

dar de fapt, în 1925,

când Rea Irvin a desenat
pentru prima oară această imagine,

el a făcut-o ca parte
a unei reviste de umor

ca să amuze tinerii vremii,

care au fost tineri în pas
cu moda din anii '20.

Și în bibliotecă,

am găsit imagini care au surprins
cu adevărat spiritul timpului

din vremea Marii Depresiuni.

Și asta ne arată nu doar
cu se îmbrăcau oamenii

sau cum arătau mașinile,

ci de asemenea și ce îi făcea să râdă,

care erau prejudecățile lor.

Și înțelegi cu adevărat
cum era trăiești în anii '30.

Așa că am sunat artiști contemporani,

ca și Adrian Tomine.

Deseori sun artiști narativi -

desenatori, autori de cărți pentru copii -

și le dau teme precum,

știți, cum e să fii în metrou,

sau Ziua Îndrăgostiților,

și ei îmi trimit crochiuri.

Iar odată ce crochiurile sunt
aprobate de către editor,

David Remnick,

totul este rapid.

Și iubesc modul în care

aceste imagini nu îți spun
cum să gândești.

Dar ele te fac să gândești,

pentru că artistul este de fapt --

este aproape un puzzle;

artistul desenează puncte,

și tu, cititorul,
trebuie să completezi imaginea.

Deci pentru a obține această imagine
din stânga de Anita Kunz,

sau pe cea din dreapta de Tomer Hanuka,

trebuie să te joci cu diferențele.

Și este ceva care...

Este cu adevărat captivant de văzut

cum au un angajament cu cititorul...

cum acele imagini captivează cu adevărat--

se joacă cu stereotipurile.

Dar când înțelegi asta,

se rearanjază stereotipurile
pe care le ai în minte.

Dar imaginile nu trebuie
doar să arate oameni,

uneori pot fi un sentiment.

Imediat după 11 septembrie,

am fost într-un punct,

ca și oricine,

când chiar nu prea știam cum să fac față
lucrurilor prin care treceam,

și am simțit că nicio imagine
nu poate surprinde momentul,

și mi-am dorit să fac
doar o copertă neagră,

ca fără nicio copertă.

Și am vorbit cu soțul meu,
caricaturist Art Spiegelman,

și i-am spus că
intenționez să propun asta,

și el a zis: „Oh, dacă vrei
să faci o copertă neagră,

atunci de ce nu faci silueta
Turnurilor Gemene

negru pe negru?"

Și m-am așezat să desenez asta,

și de îndată ce am văzut-o,

un fior m-a cuprins

și am realizat

că în acest refuz de a face o imagine

am găsit o modalitatea
de a ilustra pierderea

și doliul

și absența.

Și acesta este un lucru profund
pe care l-am învățat în acest proces -

că uneori unele imagini
care spun cel mai mult

fac asta cu multe mijloace de rezervă.

Și o simplă imagine poate spune multe.

Așa că aceasta este imaginea
lui Bob Staake pe care am publicat-o

chiar după alegerile lui Barack Obama,

și surprinde un moment istoric.

Dar nu putem plănui asta,

deoarece pentru a face acest lucru,

trebuie să lăsăm artistul să trăiască
emoțiile pe care le simțim cu toții

când se întâmplă un lucru.

Deci, în noiembrie 2016,

în timpul alegerilor de anul trecut,

singura imagine pe care am putut-o
publica a fost aceasta,

care a fost pe stand în săptămâna
când toată lumea a votat.

(Râsete)

Pentru că am știut
că cineva a simțit asta -

(Râsete)

când rezultatele alegerilor
au fost anunțate.

Și când am aflat rezultatele

am fost chiar într-o pierdere,

și asta e imaginea care a fost
trimisă de Bob Staake din nou

și a lovit cu adevărat un punct sensibil.

Și din nou,

nu ne putem da seama
cu adevărat ce va urma,

dar atunci am simțit că nu am
știut cum să mergem înainte,

dar am mers înainte,

și asta e imaginea pe care am publicat-o
după alegerea lui Donald Trump

și în perioada Marșului Femeilor

peste tot în SUA.

Deci în cei 24 de ani,

am văzut peste 1000 de imagini
prinzând viață săptămână după săptămână,

și deseori m-am întrebat
care este favorita mea,

dar nu pot alege una

pentru că sunt atât de mândră de
cât de diferită este fiecare imagine,

una față de alta.

Și asta se datorează
talentului și diversității

tuturor artiștilor care contribuie.

Și acum, ei bine,

acum, suntem deținuți de Rusia,

deci -

(Râsete)

Într-o redare de Barry Blitt,

Eustace a devenit
Eustace Vladimirovich Tilley.

Și fluturele nu este nimeni altul
decât un Donald Trump buimac

fluturând din aripi,

încercând să-și dea seama
cum să controleze efectul fluturelui,

și acum faimosul logo
care a fost desenat de Rae Irvin în 1925

este acum în limba chirilică.

Deci, ce mă face cu adevărat entuziasmată
de acest moment

este modul în care...

Știți, presa liberă
este esențială în democrația noastră.

Și noi putem vedea
de la sublim la ridicol

că artiștii pot surprinde ce se întâmplă

în așa fel încât un artist

înarmat doar cu cerneală
indiană și acuarele

poate surprinde și intra
într-un dialog cultural.

Asta pune acești artiști
în centrul acelei culturi,

și este exact locul
în care cred că ar trebui să fie.

Deoarece principalul lucru de care avem
nevoie acum e o caricatură bună.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)