Impactul psihologic cauzat de separarea copiilor la granița dintre SUA și Mexic

Cum afectează o traumă psihologică creierul aflat în dezvoltare al unui copil? În acest discurs puternic, asistentul social Luis H. Zayas discută despre activitatea lui cu refugiații și cu familiile care caută azil la granița dintre SUA și Mexic. Ceea ce veți privi este o analiză uluitoare a impactului pe termen lung produs de detenția la graniță și separarea copiilor de părinți - și soluții practice prin care țara ar putea îmbunătăți aceste politici.

Lucrez de peste 40 de ani
ca asistent social

și psiholog de dezvoltare.

A fost ceva natural pentru mine să am
o profesie prin care pot ajuta oamenii.

Părinții m-au învățat să îi ajut pe cei
din jurul meu.

Așadar mi-am devotat cariera

familiilor aflate în circumstanțe
nefavorabile:

familii sărace, cu probleme mintale,

familii de imigranți sau refugiați.

Și în toți acești ani am lucrat
cu speranță și optimism.

În ultimii cinci ani,

speranța și optimismul meu
au fost puse la încercare.

Am fost profund dezamăgit
de modul în care guvernul american

tratează familiile care ajung
la granița de sud,

solicitând azil.

Părinți disperați cu copii
din El Salvador, Guatemala și Honduras,

care vor doar să își aducă copiii
în locuri sigure și stabile.

Ei fug de unele dintre cele mai rele
forme de violență.

Au fost atacați de bande, bătuți, violați,

obligați sa mărturisească fapte
necomise de ei, amenințați.

S-au confruntat cu moartea.

Și nu pot apela la poliție,
pentru că poliția este complice,

coruptă, ineficientă.

Și apoi ajung la granița noastră,

și noi îi trimitem în centre de detenție,

în închisori, ca și când ar fi infractori.

În 2014 am întâlnit primii copii
din centrele de detenție.

Și am plâns.

Am stat în mașină după și am plâns.

Văzusem una dintre cele mai mari
suferințe,

fiind în contradicție cu tot ce am crezut
despre țara mea,

despre domnia legii,

și cu tot ce m-au învățat părinții mei.

Modul în care Statele Unite
s-a comportat cu imigranții

care au căutat azil în țara noastră

în ultimii cinci ani

este greșit, pur și simplu greșit.

În seara aceasta, vreau să vă spun
că toți copiii din centrele de detenție

sunt traumatizați.

Și noi suntem cei care îi traumatizăm.

Noi, cei din America,

de fapt, noi cei care ne aflăm azi aici,

poate nu suntem neapărat de acord
în ceea ce privește procesul de imigrare.

Putem avea viziuni diferite asupra
modului în care îi putem ajuta

pe cei care vor să vină în țara noastră.

Pentru mine nu contează dacă ești democrat
sau republican,

liberal sau conservator.

E vreau granițe sigure.

Vreau și să ținem
persoanele periculoase departe.

Vreau securitate națională.

Și cu siguranță fiecare avem păreri
diferite despre aceste subiecte.

Dar cred că toți suntem de acord

că America nu ar trebui
să facă rău nimănui.

Guvernul, statul nu ar trebui
să facă rău copiilor.

Ar trebui să îi protejeze,

indiferent de cine sunt acești copii:

copiii tăi, nepoții mei

și copiii unor familii
care caută un cămin.

V-aș putea spune poveste
după poveste despre copii

care au cunoscut cele mai rele
tipuri de violență din lume

și acum sunt în detenție.

Dar în ultimii cinci ani, povestea a doi
băieți a rămas cu mine.

Unul dintre ei se numea Danny.

Danny avea șapte ani și jumătate
când l-am întâlnit în centrul de detenție

din Kansas, Texas, în 2014.

Se afla acolo cu mama și fratele lui,

și fugiseră din Honduras.

Danny e tipul de copil
de care te îndrăgostești din prima.

Este amuzant, inocent,

captivant și foarte expresiv.

El desenează pentru mine,

și unul dintre desenele pe care mi le-a
dăruit a fost cu Revos Locos.

Revos Locos era numele
pe care l-au dat bandelor

din orașul lui.

I-am spus lui Danny:

„Danny, de ce sunt ei băieți răi?”

Dany m-a privit cu mirare.

De fapt privirea lui spunea mai mult:

„Tu chiar nu știi sau ești doar prost?”

(Râsete)

S-a apropiat și mi-a șoptit:

„Nu vezi?

Fumează țigări.”

(Râsete)

„Și beau bere.”

Danny învățase cu siguranță
despre păcatele băuturii și ale fumatului.

Apoi mi-a spus: „Și au arme.”

În una dintre imagini,

unele persoane împușcă pasări și oameni.

Danny mi-a povestit despre ziua în care
unchiul lui fusese omorât de acești

Revos Locos și cum fugise la ferma
unchiului său,

doar că să îi vadă trupul mort,

și fața desfigurată de gloanțe.

Danny mi-a spus că i-a văzut dinții
ieșind pe partea din spate a craniului.

Avea doar șase ani.

La ceva timp după,

unul dintre acești Revos Locos
l-a bătut foarte rău pe micul Danny,

și în acel moment părinții lui au spus:

„Trebuie să plecăm că altfel
ne vor omorî.”

Așa că au plecat.

Dar tatăl lui Danny avea un picior amputat

și a știut că nu va putea merge.

Așa că i-a spus soției lui:

„Du-te fără mine. Ia-i pe băieții noștri.

Salvează-i pe ei.”

Așadar mama a plecat cu băieții.

Danny a spus că și-a luat rămas bun
de la tatăl lui

și l-a privit de câteva ori înainte
să se despartă definitiv.

În detenție, nu a mai auzit nimic
de la el.

Și este foarte posibil ca tatăl lui
să fi fost omorât de Revos Locos,

pentru că încercase să fugă.

Nu îl pot uita pe Danny.

Celalalt băiat e Fernando.

Fernando se afla în același
centru de detenție,

și era cam de aceeași vârstă ca Danny.

Fernando mi-a povestit despre cele 24 h
în care a stat la izolare cu mama sa

în centrul de detenție,

fiind închiși acolo pentru că mama lui
a condus o grevă a foamei

susținută de mamele
din centrul de detenție.

Acum nu mai putea rezista presiunii
puse de gardieni,

care o amenințau și erau foarte violenți
cu ea și cu Fernando.

În timp ce vorbeam cu Fernando
în biroul meu,

mama lui dă buzna înăuntru,

și spune: „Te aud! Te ascultă.”

A căzut în genunchi

și a început să se uite sub masă,
căutând ceva sub toate scaunele.

A verificat prizele,

colțurile camerei,

podeaua, colțurile tavanului,

lampa, gura de ventilație, căutând
microfoane și camere ascunse.

Mă uitam la Fernando în timp ce o privea
pe mama lui alergând prin cameră

în acea stare paranoică.

M-am uitat în ochii lui și am văzut
teroare pură.

Până la urmă, cine va avea grijă de el
dacă ea nu mai putea?

Erau doar ei doi.
Se aveau doar unul pe celălalt.

V-aș putea spune poveste după poveste,

dar nu l-am uitat pe Fernanado.

Și știu câte ceva despre ce efecte
au o astfel de traumă,

stres și adversitate asupra unui copil.

Voi fi foarte obiectiv pentru un moment

și voi fi exact ca un profesor.

Din cauza stresului intens
și de lungă durată,

a traumei, greutăților, adversității,
condițiilor potrivnice,

creierul aflat în curs de dezvoltare
este afectat,

simplu.

Rețelele și arhitectura lui

sunt deteriorate.

Modul natural al copilului de a răspunde
la stres este afectat.

Factorii de protecție devin mai slabi.

Regiunile creierului asociate gândirii,

abilitaților intelectuale,

judecății, încrederii,
auto-reglementării, interacțiunii sociale,

toate devin mai slabe,
uneori pentru totdeauna.

Astfel îi este afectat și viitorul.

Știm și că din cauza stresului, sistemul
imunitar al copilului este supresat,

făcându-l astfel mult mai susceptibil
la infecții.

Boli cronice precum diabetul, astmul,
bolile cardiovasculare

vor apărea când copilul va deveni adult
și cel mai probabil le va scurta viața.

Bolile mintale se afla în strânsă
legătură cu sănătatea trupului.

Am văzut copii în centrele de detenție

care au coșmaruri recurente,

terori de noapte,

depresie și anxietate,

reacții disociative,

lipsă de speranță, gânduri suicidare

și stres posttraumatic.

Și comportamentul lor se înrăutățește.

De exemplu, băiatul de 11 ani

care a început să urineze în pat
după ani în care nu o mai făcuse.

Și fetița de opt ani care ceda presiunii

și insista ca mama ei să o alăpteze.

Acestea sunt efectele detenției
asupra copiilor.

Acum, v-ați putea întreba:

Ce putem face?

Ce ar trebui să facă guvernul?

Ei bine, eu sunt doar un profesionist
în domeniul sănătății

și tot ce știu este despre sănătatea
și dezvoltarea copiilor.

Dar am câteva idei.

În primul rând, ar trebui să ne schimbăm
modalitățile de a acționa.

Ar trebui să înlocuim frica și ostilitatea

cu siguranța și compasiunea.

Ar trebui să demolăm zidurile închisorii,

sârma ghimpată, să aruncăm cuștile.

În loc de închisori,

ar trebui să creăm centre specializate,

comunități asemenea campusurilor,

unde copiii și familiile lor
ar putea locui.

Am putea recondiționa moteluri vechi,
cazarme militare vechi,

astfel încât membrii unei familii
să poată locui împreună

în siguranță și normalitate

unde copiii pot fi liberi.

În aceste centre,

pediatrii, doctorii de familie,

dentiștii și asistentele medicale

ar controla, examina,

trata și imuniza copii,

creându-le o istorie medicală care va
putea fi folosită de următorii doctori.

Asistenții sociali ar trebui să efectueze
evaluări ale sănătății mintale

și să ofere tratamente
celor care au nevoie.

Asistenții sociali ar trebui
să facă legătura dintre familii

și serviciile de care vor avea nevoie
oriunde vor merge.

Și profesorii ar trebui să învețe
și să testeze copiii

și să le documenteze procesul de învățare,

ca următorii lor profesori

să le poată continua educația.

Putem face mult mai multe
în aceste centre de procesare.

Mult mai multe.

Și probabil vă gândiți

că visez cu ochii deschiși.

Nu vă pot învinui.

Pot să vă spun însă că taberele
de refugiați din toată lumea au familii

ca cele din centrele noastre de detenție,

și în unele tabere de refugiați
se procedează corect,

mult mai bine decât la noi.

Națiunile Unite au scris rapoarte
descriind tabere de refugiați

care protejează sănătatea
și dezvoltarea copiilor.

Copiii și părinții locuiesc
în unități familiale

și grupuri de familii
sunt cazate împreună.

Părinților li se oferă permise de muncă
că să poată câștiga bani,

li se oferă vouchere de mâncare pe care
le pot folosi la magazinele locale.

Mamele gătesc împreună mese sănătoase
pentru copiii lor

și copiii se duc în fiecare zi la școală.

După școală, se duc acasă
și se plimbă cu bicicletele,

stau cu prietenii, își fac temele
și explorează lumea...

lucruri esențiale
pentru dezvoltarea unui copil.

Am putea face lucrurile bine.
Avem resursele necesare.

De ce mai avem nevoie este dorința
și insistența americanilor

de a trata copiii într-un mod uman.

Știți, nu îi pot uita pe Danny
și Fernando.

Mă întreb unde sunt astăzi

și mă rog să fie sănătoși și fericiți.

Ei sunt doar doi dintre mulții copii

pe care i-am întâlnit dintre miile
care au stat în detenție.

Poate sunt întristat

de ceea ce li se întâmplă,

dar sunt și inspirat.

Poate plâng,

dar le admir puterea acestor copii.

Mă ajută să îmi păstrez speranța
și optimismul în meseria pe care o fac.

Așadar, chiar dacă avem păreri diferite
legate de imigrare,

ar trebui să tratăm toți copiii
cu demnitate și respect.

Ar trebui să fim corecți cu ei.

Dacă facem acest lucru,

putem pregăti copiii care rămân
în Statele Unite

să devină productivi și să se implice
în societate.

Și cei care se vor întoarce în țările lor,
în mod voluntar sau nu,

vor fi pregătiți să devină profesori,
comercianți, conducători

în țările lor.

Și sper că toți acești copii și părinți

vor împărtăși lumii cât de bună
e țara noastră

și valorile noastre.

Dar trebuie să procedăm corect.

Deci, putem accepta că avem
păreri diferite despre imigrare,

dar sper că toți suntem de acord
cu următorul lucru:

niciunul dintre noi nu ar vrea să își
amintească de aceste momente,

în care am știut că am traumatizat
pe viață copii,

și să știm că nu am făcut nimic.

Aceasta ar fi cea mai mare tragedie.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)