-
Títol:
Arta care explorează timp și memorie
-
Descripció:
Artista Sarah Sze ne poartă într-o călătorie caleidoscopică prin munca ei: instalații artistice captivante înalte cât clădirile, stropite pe ziduri, orbitând prin galerii - estompând liniile dintre timp, memorie și spațiu. Explorați cum dăm sens obiectelor în acest frumos tur al artei multimedia a lui Sze.
-
Speaker:
Sarah Sze
-
Aș dori să încep cu o întrebare.
-
Unde începe arta?
-
Uneori această întrebare e absurdă.
-
Poate părea înșelător de simplă,
-
ca atunci când am pus întrebarea
cu această lucrare, „Planetariul portabil”
-
în anul 2010.
-
Am pus întrebarea:
-
„Cum ar fi să construim
un planetariu personal al cuiva?”
-
Știu că e o întrebare „populară”,
-
dar eu chiar mi-am adresat-o.
-
Iar ca artist,
-
m-am gândit la efortul nostru,
-
la dorința, la dorul continuu
pe care l-am avut de-a lungul anilor
-
de a da un sens lumii din jur
-
prin materiale.
-
Iar pentru mine, să încerc și să găsesc
un fel de minune,
-
dar și inutilitatea acestei căutări,
-
face parte din munca mea.
-
Așa că aduc laolaltă
materialele pe care le găsesc,
¶
-
le adun pentru a încerca
să creez experiențe,
-
experiențe captivante ce ocupă camere,
-
ce ocupă ziduri, peisaje, clădiri.
-
Dar în cele din urmă,
vreau ca ele să ocupe amintirea.
-
Iar după ce fac o lucrare,
-
constat că am de obicei în minte
o amintire a acelei lucrări.
-
Și asta e pentru mine amintirea,
-
a fost această experiență surprinzătoare
-
de a mă cufunda în opera de artă.
-
A rămas cu mine și a reapărut în munca mea
-
cam după 10 ani.
-
Dar vreau să revin la studioul meu școlar.
¶
-
Cred că e interesant, uneori,
când începi o lucrare,
-
trebuie să cureți total locul,
-
să dai totul la o parte.
-
Asta poate nu pare că faci locul curat,
-
dar pentru mine asta era.
-
Fiindcă am studiat pictura
timp de 10 ani,
-
și când am terminat facultatea,
-
mi-am dat seama că dezvoltasem abilități,
dar nu aveam un subiect.
-
Era ca o abilitate atletică,
-
fiindcă puteam picta rapid personajul,
-
dar nu știam de ce.
-
Îl puteam picta bine,
dar nu avea conținut.
-
Așa că am decis să las vopselurile
pentru o vreme,
-
și să pun această întrebare:
-
„De ce și cum dobândesc valoare
obiectele pentru noi?”
-
Cum ajunge un tricou
pe care știu că-l poartă mii de oameni,
-
un tricou ca acesta,
-
cum poate simți cineva că e al lui?
-
Așa că am început acel experiment,
¶
-
am decis, colecționând materiale
ce aveau o anumită calitate.
-
Erau produse de serie, ușor accesibile,
-
proiectate complet pentru scopul lor,
-
nu pentru estetică.
-
Lucruri ca scobitori, pioneze,
-
bucăți de hârtie igienică,
-
să văd dacă, investindu-mi energia,
abilitatea, timpul,
-
comportamentul ar putea crea valoare
în lucrarea însăși.
-
Una dintre celelalte idei
e că voiam ca lucrarea să prindă viață.
-
Așa că voiam s-o iau de pe piedestal,
-
nu să o înrămez,
-
să nu ți se pară că ai venit la ceva
-
și ți s-a spus că e important,
-
ci că ai descoperit
că era din timpul tău.
-
Este ca o foarte, foarte veche
idee din sculptură,
¶
-
și anume: cum insuflăm viață
materialelor neînsuflețite?
-
Astfel, mergeam în spații ca acesta,
-
unde era un zid,
-
și utilizam chiar vopseaua,
-
o smulgeam de pe zid,
-
pentru a crea o sculptură în spațiu.
-
Dar eram și interesată de ideea
-
că acești termeni: „sculptură”,
„pictură”, „instalație” -
-
niciunul dintre ei nu contau
în felul cum vedem de fapt lumea.
-
Așa că am vrut să estompez limitele,
-
atât între medii
despre care vorbesc artiștii,
-
dar să estompez experiența
de a fi în viață și de a fi în artă,
-
ca atunci când ești într-o zi obișnuită,
-
sau când ești într-una din lucrările mele,
-
și ai văzut, ai recunoscut cotidianul,
-
poți muta acea experiență
în propria ta viață,
-
și poate poți vedea arta
în viața de zi cu zi.
-
Eram la liceu în anii '90,
¶
-
iar studioul meu
se umplea tot mai mult cu imagini,
-
la fel și viața mea.
-
Iar acest melanj de imagini și obiecte
-
era un mod prin care încercam
să dau un sens materialelor.
-
De asemenea, eram interesată
cum ar putea schimba asta
-
felul în care experimentăm timpul.
-
Dacă experimentăm timpul prin materiale,
-
ce se întâmplă când imaginile și obiectele
se confundă în spațiu?
-
Așa că am început să fac
câteva experimente cu imagini.
-
Dacă ne uităm la anii 1880,
-
e perioada când primele fotografii
au început să se transforme în film.
-
Erau făcute prin studii pe animale,
-
pe mișcarea animalelor.
-
Cai din Statele Unite, păsări din Franța.
-
Erau aceste studii ale mișcării
-
care încet, ca zootropii, au devenit film.
-
Așa că am decis că voi lua un animal
¶
-
și mă voi juca cu acea idee
-
despre cum imaginea nu mai e statică,
cum se mișcă.
-
Se mișcă în spațiu.
-
Am ales ca personaj ghepardul,
-
fiindcă este cea mai rapidă
creatură terestră.
-
El deține acest record,
-
iar eu vreau să-l utilizez
-
ca să fac un fel de băț
pentru măsurarea timpului.
-
Așa arăta în sculptură
-
mișcându-se în spațiu.
-
Acest tip de cadru frânt al imaginii,
în spațiu,
-
fiindcă a trebuit să pun hârtie
-
și să proiectez pe ea.
-
Apoi am făcut acest experiment
cu un fel de cursă,
-
cu toate aceste unelte noi
și un video cu care m-am jucat.
-
Șoimul iese în față,
-
ghepardul vine al doilea,
-
iar rinocerul încearcă
să-i prindă din urmă.
-
Apoi un alt experiment,
¶
-
mă gândeam cum,
-
dacă încercăm să ne amintim
un lucru care ni s-a întâmplat,
-
când aveam, să zicem, 10 ani.
-
E foarte greu să ne amintim
ce s-a întâmplat în acel an.
-
Pentru mine, mă gândesc
la un lucru, poate două,
-
iar acel moment
se extinde în mintea mea
-
și umple întregul an.
-
Deci nu experimentăm timpul
în minute și secunde.
-
Acesta este un cadru
al unui video pe care l-am făcut,
-
l-am imprimat pe hârtie,
-
hârtia a fost ruptă și apoi filmul
a fost proiectat peste ea.
-
Am vrut să mă joc cu această idee
-
despre cum, în imersiunea de imagini
-
care ne-a învăluit,
-
cum o imagine poate să crească
-
și să ne bântuie.
-
Am avut toate aceste...
¶
-
acestea sunt trei din 100
de experimente cu imagini
-
timp de peste un deceniu,
-
și nu le-am expus niciodată,
-
și m-am gândit: bine, cum duc asta
din studio într-un spațiu public,
-
păstrând acest tip de energie
și experimentare
-
care se vede într-un laborator,
-
într-un studio,
-
și am obținut acest show și mi-am zis:
-
bine, o să pun biroul în mijlocul camerei.
-
Așa că mi-am adus biroul
și l-am pus în cameră,
-
și chiar a funcționat
în mod surprinzător pentru mine,
-
de departe era ca o pâlpâire,
din cauza ecranelor video.
-
Avea toate proiectoarele pe ea,
-
proiectoarele creau spațiu în jurul ei,
-
dar pâlpâirea te atrăgea ca o flacără.
-
Apoi erai învăluit de lucrare
-
la scara familiară tuturor,
-
ca în fața unui birou
sau chiuvetă sau masă,
-
și te cufunzi înapoi în scară,
-
această scară unu-la-unu
a corpului în relație cu imaginea.
-
Dar pe această suprafață,
-
erau proiecțiile pe hârtie
fluturând în vânt,
-
ceea ce crea confuzie
referitor la ce era imagine
-
și ce era obiect.
-
Deci așa arăta lucrarea
într-o cameră mai mare,
¶
-
și până când am făcut această piesă,
-
n-am realizat că făcusem efectiv
interiorul unui planetariu,
-
fără măcar să-mi dau seama.
-
Îmi amintesc, copil fiind,
că-mi plăcea să merg la planetariu.
-
Și pe vremea aceea, planetariul
-
nu era doar cu imagini uimitoare pe tavan,
-
dar puteai să vezi însuși proiectorul
fluierând și huruind,
-
și acel aparat uimitor
în mijlocul camerei.
-
Și asta, împreună cu publicul din jur
care privea în sus,
-
fiindcă era public pe vremea aceea,
-
și văzându-i, experimentând,
făcând parte din acel auditoriu.
-
Aceasta este o imagine
descărcată de pe internet,
-
cu oameni care se fotografiau lucrând.
-
Îmi place această imagine
-
fiindcă vezi cum personajele
se amestecă cu munca.
-
Avem această proiecție
a umbrei unui vizitator,
-
și vedem proiecțiile
pe cămașa unei persoane.
-
Erau aceste autoportrete
făcute în timp ce lucrau,
-
apoi postate,
-
ce păreau ca un fel de proces
al fabricării imaginilor.
-
Și un fel de final.
-
Dar mi-a amintit
și m-a dus înapoi la planetariu,
¶
-
și la acel interior,
-
și m-am întors la pictură.
-
Gândindu-mă cum o pictură, pentru mine,
-
este despre imaginile interioare
pe care le avem.
-
Sunt atâtea imagini interioare,
-
iar noi ne concentrăm
pe ceea ce este în afară.
-
Cum păstrăm amintirea în mintea noastră,
-
cum anumite imagini apar de nicăieri
-
sau se destramă cu timpul.
-
Am început să numesc această serie
„Imaginea ulterioară”,
-
ceea ce era o trimtere la ideea că,
dacă toți închidem ochii acum,
-
puteți vedea această pâlpâire
care persistă,
-
și când îi deschidem,
ea persistă din nou,
-
asta se întâmplă tot timpul.
-
Iar o imagine ulterioară
e ceva ce un fotograf nu poate înlocui,
-
nu simți niciodată asta într-o fotografie.
-
Asta îți amintește de limitele
lentilei unui aparat foto.
-
Aceasta era ideea
de a prelua imaginile din afara mea,
-
acesta e studioul meu,
-
și apoi încercarea de a descoperi
cum erau reprezentate în interiorul meu.
-
-
o să vă arăt cum s-ar putea
dezvolta un proces
-
pentru următoarea piesă.
-
Poate începe cu o schiță,
-
sau o imagine pe care o am în minte
-
din secolul XVIII,
-
este „Colloseum”-ul lui Piranesi.
-
Sau un model cât o minge de baschet,
-
l-am făcut pe o minge de baschet,
-
vedeți cana roșie în spate.
-
Iar acest model poate fi pus
ca sămânță într-o piesă mai mare,
-
și acea sămânță poate crește
într-o piesă mai mare.
-
Iar acea piesă poate umple
un spațiu foarte, foarte vast.
-
Dar se poate scurge într-un video
făcut cu iPhone-ul meu,
-
cu o baltă din fața studioului
într-o noapte ploioasă.
-
Aceasta e o imagine ulterioară
a picturii din amintirea mea,
-
și chiar acea pictură
se poate estompa la fel ca amintirea.
-
Aceasta este scara
unei imagini foarte mici
¶
-
din carnetul meu de schițe.
-
Puteți vedea cum explodează
-
într-o stație de metrou
care se întinde pe trei străzi.
-
Și puteți vedea cum,
mergând în stația de metrou,
-
e ca o călătorie
printre paginile carnetului de schițe,
-
și puteți vedea un fel de jurnal
al lucrărilor într-un spațiu public,
-
și dați paginile a 20 de ani de muncă
-
pe măsură ce mergeți cu metroul.
-
Dar chiar dacă schița aceea
are altă origine,
-
are originea într-o sculptură
care urcă șase etaje,
-
și e o pisică din anul 2002.
-
Îmi amintesc fiindcă în acea vreme
aveam două pisici negre.
-
Iar asta e imaginea
unei lucrări din Japonia,
-
o puteți vedea
în imaginea ulterioră din metrou.
-
Sau o lucrare din Veneția
-
unde puteți vedea imaginea
gravată în perete.
-
Sau cum o sculptură
pe care am făcut-o la SFMOMA în 2001,
-
unde am creat această linie dinamică,
-
cum am furat asta
ca să creez o linie dinamică
-
pe măsură ce cobori la metrou.
-
Această fuziune a mediilor
e foarte interesantă pentru mine.
¶
-
Deci cum puteți lua o linie
tensionată ca o sculptură
-
și să o puneți într-un afiș?
-
Sau să utilizați linia
ca un desen într-o sculptură
-
pentru a crea o perspectivă dramatică?
-
Sau cum poate o pictură
să imite procesul de imprimare?
-
Cum poate o instalație
să utilizeze lentila camerei foto
-
pentru a înrăma un peisaj?
-
Cum poate o pictură pe sfoară
să devină un moment în Danemarca,
-
în mijlocul unei drumeții?
-
Și cum, în High Line, poți crea o piesă
-
care se camuflează în însăși natura
-
și devine un habitat
pentru natura din jur?
-
Voi încheia cu două piese
la care lucrez acum.
¶
-
Asta se numește „Cer căzut”
-
și va fi un comision permanent
pentru Hudson Valley,
-
este un fel de planetariu coborât
-
care se înrădăcinează în pământ.
-
Și aceasta e o lucrare din 2003
care va fi reinstalată,
-
va avea o viață nouă
la redeschiderea MOMA.
-
Este o piesă în care sculptura
este însăși unealta.
-
Iar pendulul, când se leagănă,
-
e folosit ca unealtă pentru a crea piesa.
-
Deci fiecare morman de obiecte
-
urcă până la un centimetru
de vârful acelui pendul.
-
Deci avem această combinație
de acalmie a acelei frumoase legănări,
-
dar și tensiunea care poate oricând
să distrugă piesa.
-
Astfel, nu contează
unde ajunge oricare dintre aceste piese,
¶
-
fiindcă pentru mine ideea este
-
că ele sfârșesc
în amintirea voastră cu timpul,
-
și generează idei dincolo de ele însele.
-
-