Puterea vindecătoare a cititului

Cititul şi scrisul pot fi fapte de curaj care ne aduc mai aproape de alţii şi de noi înşine. Autoarea Michelle Kuo ne împărtăşeşte cum predarea aptitudinilor necesare cititului elevilor ei din Mississippi Delta a dezvăluit puterea unificatoare a cuvântului scris, precum și limitările acestei puteri.

Astăzi vreau să vorbesc despre cum cititul
ne poate schimba vieţile

şi despre limitele acelei schimbări.

Vreau să vă vorbesc despre cum cititul
ne poate oferi o lume unită

de o legătură umană puternică.

Dar și despre cum acea legătură
e întotdeauna parţială.

Cum cititul e de fapt o întreprindere
singuratică, idiosincratică.

Scriitorul care mi-a schimbat viaţa

a fost marele romanicier
afro-american James Baldwin.

În anii '80, când am crescut
în vestul Michigan-ului,

nu erau mulţi americani asiatici
interesaţi în schimbare socială.

Astfel, cred că m-am orientat
spre James Baldwin

pentru a umple acest gol,
ca un mod de a mă simţi conştientă rasial.

Dar pentru că ştiam că eu însămi
nu eram afro-americană,

mă simţeam de asemenea provocată
şi pusă sub acuzare de cuvintele sale.

Mai ales de aceste cuvinte:

„Există liberali care au
toate atitudinile potrivite,

dar nu au nicio convingere reală.

La nevoie, când te aştepți cumva
să-și facă treaba,

ei de fapt nu sunt acolo.”

Cumva, ei nu sunt prezenţi.

Am luat cuvintele acelea literalmente.

Unde ar trebui să mă situez?

Am fost în Delta Mississippi-ului,

una din cele mai sărace
regiuni din Statele Unite.

Acesta este un loc modelat
de o istorie puternică.

În anii 60' afro-americanii şi-au riscat
vieţile în lupta pentru educaţie,

şi în lupta pentru dreptul de a vota.

Am vrut să fac parte din acea schimbare,

să ajut adolescenţii să absolve
şi să se ducă la facultate.

Când am ajuns în Delta Mississippi-ului,

era un loc care era încă sărac,

încă segregat,

încă având o nevoie extremă de schimbare.

Şcoala mea, unde am fost plasată,

nu avea nicio bibliotecă,
niciun consilier vocaţional,

dar avea un ofiţer de poliţie.

Jumătate din profesori erau suplinitori

şi când elevii se luau la bătaie,

şcoala îi trimitea
la închisoarea judeţului.

Acolo era şcoala
unde l-am întâlnit pe Patrick.

Avea 15 ani şi repetent de două ori,
era în clasa a opta.

Era tăcut, introspectiv,

întotdeauna profund îngândurat.

Şi nu-i plăcea să vadă alţi oameni
luându-se la bătaie.

L-am văzut odată despărţind
două fete care se băteau,

iar el a fost lovit şi a căzut la pământ.

Patrick avea doar o singură problemă.

Nu voia să vină la şcoală.

Spunea că uneori şcoala
era prea deprimantă,

pentru că oamenii se băteau mereu,
iar profesorii demisionau.

De asemenea, mama lui avea două slujbe
şi era prea obosită să-l oblige să vină.

Aşa că m-am hotărât
să-l fac eu să vină la şcoală.

Şi pentru că eram nebună, aveam 22 de ani
şi eram excesiv de optimistă,

strategia mea era să apar
în faţa casei lui

şi să-l întreb: „De ce nu vii la şcoală?”

Iar strategia asta de fapt a mers,

a început să vină la şcoală în fiecare zi.

Şi a început să-i meargă
foarte bine în clasa mea.

Scria poezii, citea cărţi.

Venea la şcoală în fiecare zi.

Cam în acelaşi timp,

când am înţeles
cum să mă apropii de Patrick,

am intrat la Facultatea de Drept
la Harvard.

Din nou m-am lovit de această întrebare,
unde să mă situez,

unde îmi este locul?

Şi m-am gândit în sinea mea

că delta Mississippi-ului
era un loc de unde oamenii cu bani,

oamenii cu oportunitate,

acești oameni plecau.

Şi oamenii care rămâneau în urmă,

erau acei oameni
care nu aveau şansa să plece.

Nu am vrut să fiu o persoană care pleca.

Voiam să fiu persoana care rămânea.

Pe de altă parte,
eram singuratică şi obosită.

Aşa că m-am convins că aş putea
să fac o schimbare mai mare,

pe o scală mai mare,

dacă aş avea o prestigioasă
diplomă în drept.

Aşa că am plecat.

Trei ani mai târziu,

când eram aproape de absolvirea Dreptului,

prietenul meu m-a sunat

şi mi-a spus să Patrick s-a bătut
şi a omorât pe cineva.

Eram devastată.

O parte din mine nu credea asta,

dar o parte din mine ştia că e adevărat.

Am luat un zbor ca să-l văd pe Patrick.

L-am vizitat în închisoare.

Şi mi-a mărturisit că era adevărat.

Într-adevăr, ucisese pe cineva.

Şi nu mai voia să vorbească despre asta.

L-am întrebat ce s-a întâmplat cu şcoala,

iar el a spus că a abandonat-o
la un an după ce am plecat.

Şi apoi a vrut să-mi spună altceva.

Și-a plecat privit şi mi-a spus
că avea o fetiţă

care tocmai se născuse.

Şi se simţea de parcă ar fi dezamăgit-o.

Şi asta a fost tot, conversaţia noastră
a fost grăbită şi ciudată.

Când am ieşit din închisoare,
o voce din interiorul meu a spus:

„Vino înapoi.

Dacă nu te întorci acum,
nu te vei întoarce niciodată.”

Aşa că am absolvit şi m-am întors.

M-am întors să-l văd pe Patrick,

m-am întors să văd dacă îl pot ajuta
cu cazul său judiciar.

Iar de data asta,
când l-am văzut a doua oară,

credeam că am o idee foarte bună
şi i-am spus:

„Hei Patrick, de ce nu scrii
o scrisoare fiicei tale,

ca să o ai mereu în gând?”

Şi i-am dat un pix şi o foaie de hârtie,

iar el a început să scrie.

Dar când am văzut hârtia
pe care mi-o înapoiase,

am fost şocată.

Nu i-am recunoscut scrisul,

făcuse greşeli simple de scris.

Şi m-am gândit că,
din postura de profesor,

ştiam că un elev poate
să facă foarte multe progrese

într-un interval foarte scurt de timp,

dar n-am crezut că un elev
poate să regreseze dramatic.

Ce m-a făcut să sufăr şi mai mult,

a fost să văd ce i-a scris fiicei sale.

Scrisese:

„Îmi pare rău pentru greşelile mele,
îmi pare rău că nu pot să-ţi fiu alături.”

Şi asta era tot ce a simţit
el că a avut să-i spună.

Şi m-am întrebat cum îl pot convinge
că are mai mult de spus,

părţi din el pentru care
nu este nevoie să se scuze.

Am vrut să simtă că are

ceva mai mult de împărtăşit cu fiica sa.

În fiecare zi timp de şapte luni,

l-am vizitat şi i-am adus cărţi.

Sacoşa mea devenise o mică bibliotecă.

I-am adus James Baldwin,

i-am adus Walt Whitman, C.S. Lewis.

i-am dus cărţi despre copaci,
despre păsări,

şi ce avea să devină
cartea sa preferată, dicţionarul.

În unele zile,

stăteam ore în şir în linişte,
fiecare citind.

Şi în alte zile,

citeam împreună, citeam poezie.

Am început să citim haikus
(n.t. poezii japoneze), cu sutele,

o capodoperă înşelător de simplă.

Şi îi spuneam: „Împărtăşeşte
cu mine poezia ta preferată.“

Iar unele erau chiar nostime.

Aşadar priviţi-o pe asta de la Issa:

„Nu vă faceți griji, păianjeni,
nu ţin casă prea curată.”

Şi asta: „Am dormit jumătate de zi,
nimeni nu m-a pedepsit!”

Şi aceasta, superbă, care e
despre prima zăpadă pe an,

„Căprioarele ling primul îngheţ,
una de pe blana celeilalte.”

E ceva misterios şi frumos

în legătură cu felul
în care arată o poezie.

Spaţiul liber e la fel de important
ca şi cuvintele însele.

Am citit această poezie de W.S. Merwin,

pe care a scris-o după ce a văzut-o
pe nevasta lui lucrând în grădină

şi a realizat că-și vor petrece
toată viaţa împreună.

„Daţi-mi voie să cred că vom veni din nou,

când vrem, şi când va fi primăvară.

Nu vom fi mai bătrâni
decât am fost vreodată.

Mâhnirile trecute s-au disipat,
ca norii timpurii

prin care dimineaţa
vine încet la ea însăşi.”

L-am întrebat pe Patrick care era
versul său preferat şi el a spus:

„Nu vom fi mai bătrâni
decât am fost vreodată.”

Mi-a spus că îi aminteşte
de un loc unde timpul se opreşte,

unde timpul nu mai contează.

Şi l-am întrebat dacă avea
un loc din acesta,

unde timpul ţine la nesfârşit.

Iar el mi-a răspuns: „Mama mea“.

Când citeşti o poezie lângă cineva,

acea poezie îşi schimbă înţelesul.

Pentru că aceasta devine intimă
acelei persoane, devine intimă ţie.

Apoi am citit cărţi,
am citit aşa de multe cărţi,

am citit memoriile lui Frederick Douglass,

un sclav american care a învăţat
singur să scrie şi să citească

şi care s-a eliberat datorită
faptului că era ştiutor de carte.

Am crescut cu ideea
că Frederick Douglass era un erou

şi am crezut că povestea lui
este una de înălţare şi speranţă.

Dar era o carte care l-a panicat
un pic pe Patrick.

El rămăsese captivat de o poveste
pe care Douglass a spus-o despre Crăciun,

cum că stăpânii le dădeau sclavilor gin

ca să le arate că ei nu pot
să se descurce în libertate.

Pentru că sclavii se împiedicau
pe câmpuri,

Patrick mi-a spus că asta rezona cu el.

Mi-a spus că sunt unii oameni
în închisoare care, precum sclavii,

nu vor să se gândească la situaţia lor,

pentru că e prea dureros.

E prea dureros să ne gândim la trecut,

prea dureros să ne gândim
la cât mai avem de mers.

Versul său preferat era acesta:

„Orice, nu contează ce,
să mă scape de gândit!

Această gândire veşnică
a condiţiei mele care m-a chinuit.“

Patrick spunea că Douglass a fost curajos
în a scrie, în a continua să gândească.

Dar Patrick nu va afla cât de mult
se asemăna el cu Douglass în ochii mei.

Cum continua el să citească,
chiar dacă îl bagase în sperieţi.

El a terminat de citit
cartea înaintea mea,

citind-o pe o scară
din ciment, fără lumină.

Şi apoi am citit una
din cărţile mele preferate,

„Gilead“ de Marilynne Robinson,

care era o scrisoare de la tată la fiu.

Îi plăcea acest vers:

„Îți scriu asta în parte ca să-ți spun

că dacă te-ai întrebat vreodată
ce ai făcut în viaţă...

ai fost mila lui Dumnezeu pentru mine,

un miracol, ceva mai mult
decât un miracol.“

Era ceva cu limbajul acesta,
dragostea, dorul, vocea ei,

i-a reaprins dorinţa lui Patrick
de a scrie.

Şi umplea caieţele peste caieţele

cu scrisori pentru fiica sa.

În aceste scrisori frumoase,
întortocheate,

el se imagina pe el şi cu fiica sa
pe o canoe pe râul Mississippi.

Își imagina că găseau un izvor de munte

cu apa limpede ca lacrima.

Pe măsură ce îl vedeam pe Patrick scriind,

m-am gândit în sinea mea,

şi acum vă întreb pe fiecare dintre voi,

câţi dintre voi aţi scris o scrisoare
cuiva pe care l-aţi dezamăgit?

E mult mai uşor să ţi-i scoţi din minte.

Dar Patrick era prezent zi de zi,
confruntându-şi fiica,

dându-i socoteală,

cuvânt cu cuvânt,
cu o concentraţie intensă.

Voiam şi eu în viaţa mea

să mă supun unui astfel de risc.

Pentru că acel risc descoperă
puterea inimii unui om.

Daţi-mi voie să fac un pas înapoi
şi să vă pun o întrebare incomodă.

Cine sunt eu să vă spun această poveste,
precum în povestea lui Patrick?

Patrick a fost cel care a trăit
cu această durere

şi nu mi-a mai fost foame
niciodată în viaţa mea.

M-am gândit mult la această întrebare,

dar ceea ce vreau să spun este că povestea
aceasta nu este doar despre Patrick.

E despre noi toţi,

este despre inegalitatea dintre noi.

O lumea a abundenţei,

care lui Patrick, părinţilor lui
şi buniciilor lui

le-a fost interzisă.

În această poveste, eu reprezint
acea lume a abundenţei.

Şi spunându-vă această poveste,
nu am vrut să mă ascund.

Să ascund puterea pe care o am.

Prin povestirea acestei istorioare
am vrut să expun acea putere

şi apoi să întreb:

cum putem diminua distanţa dintre noi?

Cititul este un mod
de a reduce din acea distanţă.

Acesta ne oferă un univers tăcut
unde putem să împărtăşim unul cu celălalt,

pe care îl putem împărtăşi în mod egal.

Vă întrebaţi probabil
ce s-a întâmplat cu Patrick.

I-a salvat cititul viaţa?

Da şi nu.

Când Patrick a ieşit din închisoare,

viaţa sa era extraordinar de grea.

Angajatorii l-au respins
din cauza cazierului,

prietena lui cea mai bună, mama lui,
a murit la vârsta de 43 de ani

de la o boală de inimă şi diabet.

A rămas pe drumuri, a făcut foamea.

Aşa că, oamenii spun multe lucruri
despre citit care mi se par exagerate.

Fiind ştiutor de carte,
nu l-a ferit de a fi discriminat.

Nu a făcut ca mama lui să nu moară.

Aşadar, ce poate face cititul?

Am câteva răspunsuri
cu care aş vrea să concluzionez azi.

Cititul i-a încărcat viaţa interioară

cu mister, cu imaginaţie,

cu frumuseţe.

Cititul i-a dat imagini
care i-au dat bucurii:

munţi, oceane, căprioare, îngheţ.

Cuvinte care aveau
gustul unei lumi libere, naturale.

Cititul i-a redat un limbaj
pentru ceea ce pierduse.

Cât de preţioase sunt aceste versuri
ale lui Derek Walcott?

Patrick a memorat această poezie.

„Zilele pe care le-am avut,

zile pe care le-am pierdut,

zile care au crescut, ca fiicele,

mâinile mele adăpostitoare.”

Cititul l-a învăţat propriul său curaj.

Ţineţi minte că el continua
să-l citească pe F. Douglass,

chiar dacă era dureros.

El a continuat să fie conştient,
deşi asta durea.

Cititul e o formă de gândire,

de aceea este dificil să citim,
pentru că trebuie să gândim.

Iar Patrick a ales să gândească,
mai degrabă decât să nu o facă.

Şi finalmente, cititul i-a dat un limbaj
ca să vorbească cu fiica lui.

Cititul l-a inspirat să vrea să scrie.

Legătura dintre citit
şi scris e aşa de puternică.

Când începem să citim,

începem să găsim cuvintele.

Iar el a găsit cuvintele
să-şi imagineze regăsirea dintre ei.

El a găsit cuvintele

ca să-i spună cât de mult o iubea.

Cititul a schimbat şi relaţia dintre noi.

Ne-a dat o ocazie pentru intimitate,

pentru a vedea dincolo
de punctele noastre de vedere.

Şi cititul a înlăturat o relaţie inegală

şi ne-a dat o egalitate momentană.

Când întâlneşti pe cineva
în calitate de cititor,

îl întâlneşti pentru prima oară,

nou şi proaspăt.

Nu ai cum să-ţi dai seama
care poate fi versul lui preferat.

Ce amintiri şi suferinţe personale are el.

Şi te confrunţi cu cea mai mare
intimitate a vieţii sale interioare.

Şi apoi te întrebi: „Din ce e făcută
viaţa mea interioară?“

Ce am eu, care e demn
de împărtăşit cu alţii?

Vreau să închei

cu unele din versurile mele preferate
din scrisorile lui Patrick către fiica sa.

„Râul este întunecos în unele locuri,

dar lumina trece
prin crengile copacilor...

Pe unele ramuri stau atârnate multe dude.

Îţi întinzi braţul
şi desprinzi direct câteva.“

Şi această frumoasă scrisoare, unde scrie:

„Închide ochii şi ascultă
sunetele cuvintelor.

Ştiu această poezia din inimă

şi aş vrea să o ştii şi tu.“

Vă mulţumesc tuturor foarte mult.

(Aplauze)