Identitatea mea este o superputere, nu un obstacol

Hollywood-ul trebuie să se opună să fie o reflecție fidelă a lumii, spune actrița, regizoarea și activista America Ferrera. Trasând contururile carierei sale, ea ne îndeamnă spre o reprezentare mai autentică a diferitelor culturi în media și o schimbare a modului în care ne spunem poveștile. „Prezența creează posibilitatea”, spune ea. „Cei pe care îi vedem înflorind în lume ne învață cum să ne vedem pe noi înșine, cum să ne gândim la propria noastră valoare, cum să visăm la viitorul nostru”.

Pe gresia roșie din casa familiei mele

obișnuiam să cânt și să dansez
pe filmul „Țigan”.

în care juca Bette Midler.

(Cântând) „Am avut un vis.

Un vis minunat, tata.”

Îl cântam cu graba și dorința arzătoare
a unui copil de nouă ani,

care avea un vis cu adevărat.

Visul meu era să fiu actriță.

Și e adevărat că niciodată nu am văzut
pe cineva care să arate ca mine

la televizor sau în filme,

și sigur, familia, prietenii
și profesorii m-au avertizat încontinuu

că cei ca mine nu au reușit la Hollywood.

Dar eram americancă.

Am fost învățată să cred
că oricine poate obține orice,

indiferent de culoarea pielii,

de faptul că părinții mei
au emigrat din Honduras,

de faptul că nu aveam bani.

Nu era nevoie ca visul meu
să fie ușor de realizat.

Am vrut doar să fie posibil.

Și când am împlinit 15 ani,

am obținut prima audiție din cariera mea.

Era o reclamă
pentru abonamente prin cablu

sau cauțiuni, nu prea îmi amintesc.

(Râsete)

Ceea ce-mi amintesc este
că directorul de casting m-a întrebat:

„Ai putea repeta scena, dar de data asta
să sune mai latino-american?”

„Hm... bine.

„Deci vreți să fie în spaniolă?”
am întrebat.

„Nu, nu, în engleză,
dar să sune latino-american.”

„Păi, eu sunt de origine latino-americană,
nu așa sună o latino-americană?”

A fost o tăcere lungă și penibilă,

și în cele din urmă:

„Bine dragă, lasă.
Mulțumesc pentru participare. Pa!”

Drumul cu mașina acasă m-a ajutat
să realizez că prin „mult mai latino”,

ea îmi cerea să vorbesc
o engleză stricată.

Și nu mi-am putut da seama de ce,

deși eram o latino-americancă get-beget

nu părea să conteze deloc.

Oricum, nu am primit slujba.

Nu am fost acceptată pentru multe
alte slujbe unde doreau să mă vadă ca:

pietena șefului de bandă,

hoața din magazine obraznică,

fata însărcinată numărul doi.

(Râsete)

Acestea erau tipurile de roluri
care existau pentru cineva ca mine.

Cineva la care s-au uitat și au văzut
că este prea brună, prea grasă,

prea săracă, prea nesofisticată.

Aceste roluri erau stereotipuri

și nu ar fi putut fi mai departe
de propria mea realitate

sau de rolurile pe care visam să le joc.

Am vrut să joc oameni care erau
complecși și multidimensionali,

oameni care existau
în centrul propriilor lor vieți.

Nu figurine amplasate
pe fundalul altor vieți.

Dar când am îndrăznit
să spun asta managerului meu,

acesta fiind persoana pe care o plătesc
ca să mă ajute să găsesc oportunități,

răspunsul lui a fost:

„Cineva trebuie să-i spună acestei fete
că are așteptări nerealiste.”

Și nu greșea.

Adică l-am concediat, dar nu greșea.

(Râsete)

(Aplauze)

Pentru că de câte ori am încercat să obțin
un rol ce nu era un stereotip neinspirat,

auzeam:

„Nu căutăm o distribuție diversă
pentru acest rol.”

Sau: „O adorăm, dar are
o specificitate etnică prea aparte.”

Sau: „Din păcate, avem deja
un latino-american în acest film.”

Am continuat să primesc
același mesaj iar și iar și iar.

Ca și cum identitatea mea era un obstacol
pe care trebuia să-l depășesc.

Și astfel m-am gândit:

„Vino la mine, obstacolule.

Eu sunt americancă. Numele meu e America.

M-am pregătit toată viața pentru asta,
o să intru în joc,

voi munci din greu.”

Și așa am făcut, am muncit din greu

să depășesc toate lucrurile despre care
oamenii au spus că sunt greșite la mine.

Am stat departe de soare, pentru ca
pielea mea să nu se închidă prea tare,

Mi-am îndreptat buclele.

Am încercat mereu să slăbesc,

mi-am cumpărat haine
mai sofisticate și mai scumpe.

Totul, ca atunci când oamenii
se uitau la mine,

să nu vadă o latino-americancă
prea grasă, prea brună, prea săracă.

Pentru a putea vedea
de ceea ce eram capabilă.

Și poate mi-ar oferi o șansă.

Și într-o întorsătură ironică a soartei,

când în sfârșit am obținut un rol
care să-mi îndeplinească toate visele,

a fost un rol care mi-a cerut
să fiu exact cine eram.

Ana din „Femeile adevărate au curbe”

era o latină-americancă brună,
săracă și grasă.

Nu am văzut niciodată pe nimeni ca ea,
pe nimeni ca mine,

care să fie protagonistul
propriei povești de viață.

Am călătorit de-a lungul SUA

și în mai multe țări cu acest film

unde oamenii, indiferent de vârstă,
etnie, tip de corp,

s-au regăsit în Ana.

O fată americano-mexicană,
dolofană de 17 ani

luptând împotriva normelor culturale
pentru a-și îndeplini visul improbabil.

În ciuda a ceea ce mi s-a spus
întreaga mea viață,

am văzut din prima că oamenii doreau
să vadă povești despre oameni ca mine.

Și astfel așteptările mele nerealiste

de a mă vedea reprezentată
autentic în cultură

erau și așteptările altor oameni.

„Femeile reale au curbe”

a fost un real succes,
cultural și financiar.

„Grozav”, am gândit: „Am reușit!

Am dovedit că poveștile noastre
au valoare.

Lucrurile se vor schimba acum.”

Dar am văzut întâmplându-se foarte puține.

Nu a existat niciun moment de cotitură.

Nimeni din industrie nu se grăbea
să spună mai multe povești

despre publicul care era flămând
și dispus să plătească pentru a le vedea.

Patru ani mai târziu,
când am ajuns să o joc pe Betty cea urâtă,

am văzut repetându-se același fenomen.

„Betty cea urâtă” a avut premiera în SUA
cu 16 milioane de spectatori

și a fost nominalizată
la 11 premii Emmy în primul an.

(Aplauze)

În ciuda succesului lui „Betty cea urâtă”,

nu a mai existat
o altă emisiune de televiziune

cu o actriță latino-americană protagonistă

la televiziunea americană timp de opt ani.

Au trecut 12 ani

de când am devenit
prima și unica latino-americancă

ce a câștigat vreodată un Emmy
pentru cel mai bun actor în rol principal.

Acesta nu este un motiv de mândrie.

Acesta este un motiv
de frustrare profundă.

Nu pentru că premiile
ne dovedesc valoarea,

ci pentru că cei vizibili,
care prosperă în lume,

ne învață cum să ne vedem pe noi înșine,

cum să ne gândim
la propria noastră valoare,

cum să visăm la viitorul nostru.

Și oricând încep să mă îndoiesc de asta,

Îmi amintesc că a existat o fetiță
care trăia în Swat Valley în Pakistan.

Și cumva, a pus mâna pe niște DVD-uri

ale unei emisiuni
de televiziune americane

în care și-a văzut reflectat propriul vis
de a deveni scriitor.

În autobiografia ei, Malala a scris:

„Am devenit interesată de jurnalism

după ce am văzut cum propriile mele
cuvinte au putut face o diferență

și, de asemenea, după vizionarea
DVD-urilor „Betty cea urâtă”,

despre viața la o revistă americană.”

(Aplauze)

Timp de 17 ani de carieră,

am asistat la puterea
pe care o au vocile noastre

când pot fi prezente în cultură.

Am văzut-o.

Am trăit-o, am văzut-o cu toții.

În divertisment, în politică,

în afaceri, în schimbările sociale.

Nu putem nega acest lucru:
prezența creează posibilitatea.

Dar în ultimii 17 ani,

am auzit și eu aceleași scuze

justificând de ce unii dintre noi
putem avea prezență în cultură,

iar alții nu.

Poveștile noastre nu au audiență,

experiențele noastre
nu vor rezona cu un public normal,

vocile noastre sunt
un risc financiar prea mare.

Cu doar câțiva ani în urmă,
a sunat agentul meu

să-mi explice de ce nu primeam
un rol într-un film.

El a spus: „Te-au plăcut la nebunie

și chiar își doresc o distribuție diversă,

dar filmul nu e finanțabil până când
nu creează mai întâi rolul pentru albi.”

A transmis mesajul cu inima frântă

și cu un ton care spunea:
„Înțeleg cât de aiurea este.”

Cu toate acestea,
precum sute de ori înainte,

am simțit cum lacrimile
mi se rostogolesc pe față.

Iar durerea respingerii
se intensifica în mine,

și apoi glasul rușinii mă certa,

„Ești o femeie matură,
încetează să plângi pentru un rol.”

Am trecut prin acest proces ani de zile
acceptând eșecul ca fiind al meu

și apoi simțind adânc rușinea
că nu aș putea depăși obstacolele.

Dar de data aceasta,
am auzit o voce nouă.

O voce care spunea: „Sunt obosită.

M-am săturat."

O voce care a înțeles

că lacrimile și durerea mea nu erau
despre pierderea unui loc de muncă.

Erau despre ceea ce se spunea
de fapt despre mine.

Ce s-a spus despre mine toată viața mea

de către directori și producători,

regizori, scriitori, agenți, manageri

profesori, prieteni și familie.

Că eram o persoană cu o valoare mică.

M-am gândit că protecția solară
și placa de îndreptat părul

ar duce la schimbarea acestui
sistem de valori adânc înrădăcinat.

Dar ce mi-am dat seama în acel moment

a fost că nu am cerut niciodată
schimbarea sistemului.

Îi ceream să mă lase să intru,
și nu este același lucru.

Nu am putut schimba ceea ce un sistem
credea despre mine,

în timp ce eu credeam
ce credea sistemul despre mine.

Și am făcut-o.

Eu, ca toți cei din jurul meu,

credeam că nu era posibil să exist
în visul meu așa cum eram eu.

Și am încercat să mă fac
pe mine însămi invizibilă.

Ce mi-a dezvăluit asta
a fost că este posibil

să fii persoana care vrea cu adevărat
să vadă schimbarea,

fiind totodată persoana ale cărei acțiuni
păstrează lucrurile așa cum sunt.

Și asta este ceea ce m-a determinat
să cred că schimbarea nu va veni

prin identificarea
tipilor buni și a celor răi.

Această conversație ne eliberează pe toți.

Pentru că cei mai mulți dintre noi
nu suntem niciunul dintre aceștia.

Schimbarea va veni

când fiecare dintre noi avem curajul

să punem la îndoială propriile noastre
valori și credințe fundamentale.

Și apoi să vedem că acțiunile noastre
ne duc spre cele mai bune intenții.

Sunt doar unul din milioanele de oameni

cărora li s-a spus
că pentru a-mi îndeplini visele,

pentru a oferi lumii talentele mele,

trebuie să mă împotrivesc
adevărului despre cine sunt eu.

Eu una, sunt gata să nu mai împotrivesc

și să încep să fiu
sinele meu complet și autentic.

Dacă aș putea
să mă întorc și să-i spun ceva

acelei fetițe de nouă ani,
dansând în casă, visându-și visele,

i-aș spune

că identitatea ei nu este un obstacol.

Identitatea ei este o superputere.

Pentru că adevărul este

că eu sunt o reflecție a lumii.

Voi sunteți o reflecție a lumii.

Colectiv, suntem o reflecție a lumii.

Și pentru ca sistemele noastre
să reflecte asta,

ei nu trebuie să creeze o realitate nouă.

Trebuie doar să înceteze să se mai
împotrivească celei în care trăim deja.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)