De ce ne place repetarea în muzică?

Vezi lecţia completă: https://amara.org/it/videos/28lpZeLvprnk/ro/928749/

De câte ori se repetă refrenul în cântecul tău preferat? De cât ori l-ai ascultat? Repetarea în muzică nu este caracteristică doar cântecelor pop din Vest. Acesta este mai curând un fenomen global. De ce? Elizabeth Hellmuth Margulis ne prezintă principiile de bază ale „efectului expunerii", oferindu-ne detalii despre modul în care repetarea ne invită să fim participanți activi în muzică, și mai puțin ascultători pasivi. [Regizor Andrew Zimbelman, narator Addison Anderson, muzică Joshua Smoak şi Alex Admiral Collier].

De câte ori se repetă refrenul
în cântecul tău preferat?

Gândește-te puțin
de câte ori l-ai ascultat.

Probabil ai auzit acel refren
de zeci sau poate sute de ori,

și nu doar melodiile populare
din Vest se repetă mult.

Repetarea e o trăsătură răspândită
în muzica tuturor culturilor din lume.

De ce se bazează muzica
atât de mult pe repetare?

O parte din răspuns e ceea ce psihologii
numesc efectul simplei expuneri.

Pe scurt, oamenii tind să prefere lucruri
pe care le cunosc deja.

De exemplu, la radio auzim un cântec
ce nu ne place în mod deosebit,

dar apoi îl auzim la magazin,
la cinematograf,

și iarăși la un colț de stradă.

În scurt timp, ritmul ne cuprinde
și cântăm versurile

și chiar descărcăm melodia.

Acest efect al expunerii
nu funcționează doar în cazul cântecelor.

Funcționează oriunde,
de la figuri, la reclame.

De ce anume repetarea predomină în muzică?

Pentru a afla, psihologii au rugat oamenii
să asculte compoziții muzicale

ce evitau repetările exacte.

Au ascultat fragmente de melodii
fie în forma lor originală,

fie într-o versiune modificată digital
ce includea o repetare.

Deși versiunile originale au fost compuse

de către unii din cei mai respectați
compozitori ai secolului XX,

iar versiunile repetitive au fost montate
printr-o editare audio forțată,

oamenii au considerat versiunile
repetitive mai plăcute, mai interesante

și mult mai probabile
să fie compuse de către un artist.

Repetarea muzicală e foarte captivantă.

Să luăm clasicul „Manha Manha”
al trupei the Muppets.

Dacă l-ai mai auzit,

e practic imposibil
după ce cânt „Mahna mahna”,

să nu răspunzi „Do doo do do do.”

Repetarea leagă fiecare bit de muzică

irezistibil de următorul bit de muzică.

Deci, atunci când auzi câteva note,
deja îți imaginezi ce urmează.

Mintea ta cântă inconștient
împreună cu melodia,

şi fără să observi,
începi să fredonezi cu voce tare.

Studiile recente au arătat că oamenii
care ascultă un segment de muzică repetat,

sunt mai predispuși să se miște
sau să țină ritmul.

Repetarea ne invită în muzică
în calitate de participanți imaginari,

și nu în calitate de ascultători pasivi.

Studiul a mai demonstrat

că ascultătorii și-au schimbat atenția
de-a lungul repetărilor muzicale,

concentrându-se pe diverse aspecte
ale sunetului la fiecare ascultare.

Prima oară ai putea observa
muzicalitatea unei fraze,

dar când se repetă, atenția se poate
îndrepta spre modulațiile chitarei.

Același lucru se petrece și în vorbire,
proces numit sațietate semantică.

Repetarea unui cuvânt precum
atlas ad nauseam

te poate împiedica să te gândești
la sensul cuvântului,

dar te poți concentra asupra sunetelor:
aranjarea stranie a literei „L” după „T”.

Astfel, repetarea poate dezvălui
lumi noi ale sunetului

inaccesibile la prima ascultare.

„L-ul” ce urmează după T poate nu are
niciun efect estetic în cuvântul „atlas",

dar înălțimea sunetelor chitarei
poate avea o importanță expresivă majoră.

Lucrarea „The speech to song illusion”
surprinde faptul

că repetarea unei propoziții de câteva ori
schimbă atenția ascultătorilor

spre înălțimea și aspectele temporale
ale sunetului,

astfel încât limba vorbită repetată

începe să sune ca şi cum ar fi cântată.

Un efect similar îl au
secvențele de sunet aleatorii.

Oamenii vor considera secvențele aleatorii
pe care le-au auzit în rânduri repetate

mult mai muzicale decât
o secvență auzită o singură dată.

Repetarea generează
o nouă perspectivă asupra sunetului,

perspectivă pe care o considerăm muzicală
și pe care o fredonăm,

implicându-ne imaginar
în notele muzicale ce urmează.

Acest lucru are legătură cu predispoziția
noastră la viermii muzicali,

adică atunci când o secvență muzicală
intră în mintea noastră,

și se repetă din nou și din nou
ca și cum s-ar fi blocat.

Criticii sunt deseori stânjeniți
de repetitivitatea muzicii,

considerând-o copilărească sau regresivă,

dar repetarea, departe de a fi ridicolă,
e de fapt un element-cheie

ce creează o experiență
pe care noi o considerăm muzicală.