Pentru foarte multă vreme, m-am confruntat cu două probleme. Nu le înțelegeam și, ca să fiu sincer, mi-era frică să le analizez. Prima era că am 40 de ani și an de an, în tot acest timp, depresia și anxietatea au crescut în Statele Unite, în Marea Britanie și în întreaga lume occidentală. Și am vrut să înțeleg de ce. De ce ni se întâmplă asta? De ce cu trecerea timpului ne este din ce în ce mai greu să facem față zilelor? Voiam să înțeleg acest lucru dintr-un motiv mai personal. Când eram adolescent, m-am dus la doctor și i-am explicat că simt ceva, ca și cum o durere ar ieși din mine. Nu puteam să o stăpânesc, nu înțelegeam de ce se întâmplă, mi-era chiar rușine de asta. Și doctorul mi-a spus o poveste care îmi dau seama că a fost cu bună intenție, dar foarte simplificată. Nu complet greșită. Doctorul mi-a spus: „Știm de ce oamenii ajung așa. Unii au în mod natural un dezechilibru chimic, și sigur ești unul dintre ei. Trebuie doar să-ți dăm niște medicamente care îți vor normaliza dezechilibrul chimic." Așa că am început să iau Paxil sau Seroxat, este același medicament dar cu nume diferit în diverse țări. Și m-am simțit mult mai bine, chiar m-a ajutat. Dar nu mult după aceea, durerea a început să revină. Așa că mi-au dat doze din ce în ce mai mari până când, în 13 ani, ajunsesem la doza maximă pe care ai voie legal să o iei. Și pentru multă vreme în acești 13 ani, și cam tot timpul până la sfârșit, m-am simțit foarte rău. Și am început să mă întreb: „Ce se întâmplă? Pentru că faci totul ca la carte... de ce te simți tot așa?" Așa că, pentru a înțelege în profunzime aceste două mistere, pentru cartea pe care am scris-o, am început să călătoresc în întreaga lume, străbătând peste 64.000 Km. Voiam să vorbesc cu cei mai buni experți din lume despre cauzele depresiei și anxietății și, mai ales, care e rezolvarea lor, despre oameni care au trecut prin depresie și anxietate și au reușit să scape într-un fel sau altul. Am învățat foarte mult de la oameni minunați cunoscuți pe parcurs. Dar cred că la baza a ceea ce am învățat este că avem până acum dovezi științifice pentru nouă cauze diferite pentru depresie și anxietate. Două dintre ele sunt chiar în biologia noastră. Genele te pot face mai sensibil la aceste probleme, dar ele nu-ți scriu destinul. Sunt modificări reale ale creierului ce au loc când ești deprimat și atunci e și mai greu să scapi. Dar majoritatea factorilor dovediți că ar cauza depresia și anxietatea nu sunt în biologia noastră. Sunt legați de modul nostru de viață. Și odată ce i-am înțeles, apar cu totul alte soluții, ce ar trebui oferite oamenilor împreună cu alegerea antidepresivelor chimice. De exemplu, ai mai multe șanse să devii depresiv atunci când ești singur. Dacă mergi la serviciu, n-ai niciun control asupra slujbei tale, și doar faci ceea ce ți se spune, ai șanse mai mari să fii deprimat. Dacă ieși foarte rar în natură, ai șanse mai mari să fii deprimat. E un lucru care unește multe cauze ale depresiei și anxietății pe care l-am descoperit. Nu toate, dar destul de multe. Toată lumea de aici știe că toți avem nevoi fizice naturale, nu? Cu siguranță. Avem nevoie de hrană, de apă, de adăpost, de aer curat. Dacă ni se iau aceste lucruri, am avea foarte rapid probleme mari. Dar, în același timp, fiecare om are nevoi psihologice naturale. Trebuie să simțim că aparținem. Avem nevoie să simțim că viața noastră are sens și scop. Că oamenii ne văd și apreciază. Că avem un viitor care are sens. Cultura pe care am construit-o este bună în multe sensuri. Multe lucruri sunt mai bune decât în trecut. Mă bucur că trăiesc acum. Dar reușim din ce în ce mai puțin să îndeplinim aceste nevoi psihologice profunde, fundamentale. Și nu e singurul lucru care se întâmplă, dar cred că e motivul principal pentru care această criză e în creștere. Mi-a fost foarte greu să înțeleg asta. Chiar m-am luptat cu ideea asta de a trece de la faptul că depresia este o problemă în creierul meu, la una cu multe cauze, legate inclusiv de modul de viață. Și am înțeles cu adevărat când am fost să iau un interviu unui psihiatru din Africa de Sud, pe nume Dr. Derek Summerfield. Un tip extraordinar. Dr. Summerfield era în Cambodgia în 2001, când s-au introdus antidepresivele chimice pentru oamenii de acolo. Iar doctorii cambodgieni nu auziseră niciodată de aceste medicamente, așa că se întrebau ce sunt. Iar el a explicat. Și i-au spus: „N-avem nevoie de ele, avem deja antidepresive." Iar el a întrebat: „Cum adică?" Credea că vor vorbi despre un remediu pe bază de plante, despre sunătoare, ginkgo biloba, ceva de genul ăsta. În schimb, i-au spus o poveste. Era un fermier în comunitatea lor, care lucra pe câmpurile de orez. Și într-o zi a călcat pe o mină rămasă din războiul cu Statele Unite, și i-a spulberat piciorul. I-au făcut o proteză la picior și s-a întors la lucru după ceva vreme. Dar e foarte dureros să lucrezi în apă când ai un picior artificial și cred că a fost traumatizant pentru el să se întoarcă să lucreze unde a fost aruncat în aer. Plângea toată ziua, nu voia să se dea jos din pat, a dezvoltat toate simptomele unei depresii clasice. Doctorul cambodgian a spus: „Atunci i-am dat antidepresive." Iar Dr. Summerfield a întrebat: „Și ce i-ați dat?" I-au povestit că au stat cu el. L-au ascultat. Și-au dat seama că durerea lui avea sens, îi era greu s-o vadă, chinuindu-se cu depresia, însă era foarte explicabil dacă te uitai la viața lui. Unul dintre doctori, vorbind cu cei din comunitate, s-a gândit: „Dacă i-am cumpăra o vacă, ar putea să producă lapte, n-ar mai fi în această situație care îl distruge atât de mult, n-ar mai trebui să muncească pe câmpurile de orez." Așa că i-au luat o vacă. În câteva săptămâni plânsul încetase, într-o lună îi dispăruse și depresia. I-au spus doctorului Summerfield: „Vedeți, doctore, vaca aceea a fost antidepresivul, despre asta vorbeai, nu?" (Râsete) (Aplauze) Dacă ai fi primit aceeași educație despre depresie ca mine și ca majoritatea celor de aici, asta ar suna aiurea, nu? „Am fost la doctor pentru un antidepresiv și mi-a dat o vacă." Dar ce a intuit acest doctor cambodgian, pe baza acestei întâmplări fără bază științifică, este ceea ce cea mai importantă organizație medicală din lume, Organizația Mondială a Sănătății, încearcă de ani buni să ne spună, cu cele mai bune dovezi științifice. Dacă suferi de depresie sau de anxietate, nu ești slab, nu ești nebun, nu ești, în general, o mașinărie cu piese stricate. Ci o ființă umană cu nevoi neîmplinite. Și e la fel de important să ne gândim la ceea ce nici doctorul cambodgian, nici Organizația Mondială a Sănătății nu spun. Nu i-au spus acestui fermier „Hei, amice, vino-ți în fire. E treaba ta să vezi ce se întâmplă și să-ți rezolvi problema." Din contră, i-au spus: „Suntem aici cu tine ca să te ajutăm, împreună o să reușim să rezolvăm această problemă." De asta are nevoie orice om deprimat și este ceea ce merită. E un motiv important pentru care medicii de la Națiunile Unite, în declarația oficială de Ziua Mondială a Sănătății, cu ceva ani în urmă, în 2017, au afirmat că trebuie să vorbim mai puțin de dezechilibru chimic și mai mult de dezechilibru în modul nostru de viață. Medicamentele îi ajută pe mulți, m-au ajutat și pe mine o perioadă, dar deoarece problema e mai adâncă decât biologia lor, e nevoie ca soluțiile să fie mult mai profunde. Când am aflat acest lucru, îmi aduc aminte că m-am gândit: „Ei bine, înțeleg dovezile științifice, am citit multe studii, am intervievat foarte mulți experți care explicau acest lucru," dar tot mă mai întrebam „Cum putem face asta?" Lucrurile care ne provoacă depresia sunt, majoritatea, mai complicate decât ce se-ntâmplă fermierului cambodgian. De unde începem cu această abordare? Însă în lunga mea călătorie pentru carte, peste tot în lume, am întâlnit oameni care făceau exact acest lucru, de la Sydney la San Francisco și São Paulo. Am întâlnit oameni care înțelegeau cauzele profunde ale depresiei și anxietății și, împreună, le rezolvau. Bineînțeles că nu pot să vă spun de toți oamenii minunați cunoscuți și de care am scris, sau cele nouă cauze descoperite de depresie și anxietate, pentru că nu mă lasă TED să vorbesc 10 ore, puteți să faceți reclamație. Dar vreau să mă concentrez pe două cauze și două soluții care reies de aici. Aceasta este prima. Suntem cea mai însingurată societate din istoria lumii. Într-un studiu recent, americanii au fost întrebați: „Simțiți că nu mai sunteți apropiat de nimeni?" 39% dintre oameni au răspuns da. „Nu mai am pe nimeni apropiat." În măsurătorile internaționale ale singurătății, Marea Britanie și restul Europei se clasifică imediat după SUA, dacă se crede cineva prea grozav. (Râsete) Am discutat mult timp cu un expert de top pe tema singurătății, un om incredibil, profesorul John Caciopo, care era la Chicago, și m-am tot gândit la o întrebare legată de activitatea lui. Profesorul Cacioppo își punea întrebarea: „De ce existăm? De ce suntem aici, de ce trăim?" Motivul principal este că strămoșii noștri din savanele Africii se pricepeau foarte bine la ceva. Nu erau mai mari decât animalele pe care le vânau adesea, nu erau mai rapizi decât ele, dar știau mai bine cum să formeze grupuri și să coopereze. Asta era super-puterea noastră ca specie, să ne grupăm, așa cum albinele au evoluat să trăiască în stup, oamenii au evoluat să trăiască în trib. Iar noi suntem primii oameni din istorie care au desființat triburile. Iar asta ne face să ne simțim cumplit. Însă nu trebuie să se ajungă aici. Un erou din cartea mea și, de fapt, din viața mea, este doctorul Sam Everington. E medic generalist într-o suburbie săracă a Londrei, unde am locuit multă vreme. Iar Sam era foarte nemulțumit că majoritatea pacienților prezentau cazuri grave de depresie și anxietate. Și el, ca și mine, nu se opune antidepresivelor chimice, e de părere că îi ajută pe unii oameni. Dar a observat două lucruri. Primul, pacienții lui erau adesea depresivi și anxioși din motive de înțeles, cum ar fi singurătatea. Al doilea era că, deși medicamentele îi ajutau pe unii oameni, pentru mulți nu rezolva problema. Problema fundamentală. Într-o zi, Sam a hotărât să încerce o abordare diferită. La centrul lui a venit o femeie pe nume Lisa Cunningham. Aveam s-o cunosc mai târziu pe Lisa. Lisa stătuse închisă în casă cu depresie și anxietate teribilă timp de șapte ani. Când a venit la centrul lui Sam, i s-a zis: „Nu-ți face griji, o să-ți dăm în continuare tratamentul, dar îți vom prescrie și altceva. Îți recomandăm să vii aici de două ori pe săptămână, să întâlnești un grup de oameni cu depresie și anxietate, nu ca să vorbiți despre cât sunteți de deprimați, ci pentru a găsi ceva să faceți împreună, ca să nu mai fiți singuri și să simțiți că viața n-are sens." La prima întâlnire de grup, Lisa a început literalmente să vomite, atât de dificil a fost pentru ea. Dar ceilalți au mângâiat-o și au început să se întrebe: „Ce putem face?" Aceștia erau oameni din oraș, ca și mine, nu știau nimic despre grădinărit. Și au zis: „Ce-ar fi să învățăm să grădinărim?" În spatele clădirii era o zonă plină de tufișuri. „Ce-ar fi să facem aici o grădină?" Au început să ia cărți de la bibliotecă, să vadă filmulețe pe YouTube. Au început să lucreze pământul. Să descopere ritmul anotimpurilor. Sunt foarte multe dovezi că expunerea la lumea naturală e un antidepresiv foarte puternic. Dar au făcut ceva și mai însemnat. Au început să formeze un trib. Un grup. Au început să țină unii la alții. Dacă unul dintre ei nu venea, ceilalți se duceau să-l caute: „Ești bine?" Și îl ajutau să vadă ce l-a deranjat în ziua aceea. Cum mi-a spus Lisa: „Pe măsură ce înflorea grădina, înfloream și noi." Această abordare se numește rețetă socială și se răspândește în toată Europa. Și există o dovadă mică, dar în creștere, care sugerează că pot avea loc diminuări semnificative ale depresiei și anxietății. Mi-amintesc cum stăteam într-o zi în grădina făcută de Lisa și prietenii ei suferinzi de depresie, e o grădină foarte frumoasă, și mă gândeam la ceva ce-mi inspirase profesorul Hugh Mackay din Australia. Mă gândeam cum în cultura noastră, când oamenii se simt deprimați, spunem ce cred că am spus cu toții, eu cu siguranță da, spunem: „Trebuie doar să fii tu însuți.” Și mi-am dat seama că ce le spunem oamenilor este: „Nu mai fi așa." Nu fi tu însuți. Fii noi, fii împreună. Fii parte din grup." (Aplauze) Soluția la aceste probleme nu constă în a găsi din ce în ce mai multe resurse ca persoană isolată - asta e una din cauzele pentru care am ajuns aici. Se bazează pe reconectarea cu ceva mai mare decât tine. Și chiar are legătură cu una din celelalte cauze ale depresiei și anxietății despre care vreau să vorbesc. Știm cu toții că mâncarea de proastă calitate a câștigat teren și ne face rău. Nu spun asta cu superioritate și n-am venit să țin un discurs despre McDonald's. Am văzut la TED un mic dejun sănătos și nu mi-a venit să cred. Dar cum mâncarea nesănătoasă a luat avânt și ne face rău, niște principii nesănătoase ne-au preluat mintea și ne-au îmbolnăvit mintal. Timp de mii de ani, filozofii au afirmat că de crezi că scopul vieții sunt banii, statutul social și să ieși în evidență, o să te simți ca un nimic. Nu e chiar citatul exact din Schopenhauer, dar cam asta e esența. Dar în mod straniu, abia dacă a investigat cineva acest fapt, până când un om extraordinar pe care l-am întâlnit, profesorul Tim Kasser, de la Knox College în Illinois, a cercetat acest lucru în ultimii 30 de ani. Cercetările lui sugerează câteva lucruri foarte importante. Primul, cu cât crezi mai mult că-ți poți cumpăra și afișa calea de ieșire din tristețe într-o viață bună, cu atât sunt șanse mai mari să devii deprimat și anxios. Al doilea, ca societate, am devenit foarte motivați de aceste convingeri. Pe tot parcursul vieții mele, sub presiunea publicității, a Instagramului și toate de genul acesta. Și pe măsură ce mă gândeam, am înțeles că asta ni se servește de mici, un fel de KFC pentru suflet. Am fost învățați să căutăm fericirea în locuri greșite și, precum mâncarea proastă, n-are valoare nutritivă și ne face să ne simțim îngrozitor, valorile nesănătoase nu satisfac nevoile psihologice și te vor ține departe de o viață bună. Când l-am întâlnit pe profesorul Kasser și am învățat toate astea, am simțit un amestec ciudat de emoții. Pe de o parte, mi s-a părut o provocare. Mi-am dat seama de câte ori, când eram deprimat, încercam să găsesc o soluție de exterior, făcând pe grozavul. Iar acum înțelegeam de ce nu mergea. Mă gândeam și că era evident. De-a dreptul banal, nu? Dacă aș spune celor de aici că niciunul dintre voi, pe patul de moarte nu se va gândi la pantofii cumpărați și toate mesajele primite, ci la momentele de dragoste, rostul vieții și relațiile din viața voastră. Sună ca un clișeu. Dar continuînd să vorbesc cu profesorul Kasser, l-am întrebat de ce simt dualitatea asta ciudată? Mi-a răspuns că, la un anumit nivel, toți știm aceste lucruri. Dar, în cultura noastră, nu le respectăm. Le știm așa de bine încât au devenit clișee, dar nu le respectăm. Am tot întrebat de ce, cum de știm ceva așa de important și nu-l punem în practică? După un timp, profesorul Kasser mi-a spus: „Deoarece trăim într-o mașinărie care e concepută să ne facă să neglijăm ce e important în viață." M-am gândit mult la asta. „Deoarece trăim într-o mașinărie concepută să ne facă să neglijăm ce e important în viață." Și profesorul Kasser a vrut să vadă dacă putem distruge acea mașinărie. A făcut multe cercetări pe tema asta. Am să vă spun un exemplu și chiar vă îndemn să încercați cu prietenii și familia. Un tip pe nume Nathan Dungan a luat un grup de adolescenți și adulți să se-ntâlnească la o serie de sesiuni pe o anumită perioadă de timp. Și o parte din scopul grupului era să-i facă pe oameni să se gândească la un moment în viața lor când au găsit un înțeles și scop. Au fost lucruri diferite pentru fiecare. Pentru unii a fost muzica, scrisul, să ajute pe cineva - vă puteți imagina, nu? Scopul acestui grup a fost să-i facă pe oameni să se întrebe: „Cum ai putea să petreci mai mult timp căutând aceste clipe cu însemnătate și sens, și mai puțin timp cumpărând chestii de care nu ai nevoie, să le postezi pe social media ca să-i faci pe ceilalți să fie foarte invidioși." Și ce au descoperit a fost că, doar aceste întâlniri erau un fel de Alcoolici Anonimi pentru consumerism. Participarea la aceste întâlniri, exprimarea acestor valori, punerea lor în aplicare și comunicarea unii cu alții, au dus la o schimbare însemnată în valorile oamenilor. I-a îndepărtat de avalanșa de mesaje generatoare de depresie, care ne învață să căutăm fericirea în locuri greșite, și i-au dus spre valori mai bune și folositoare, care ne scot din depresie. Dar cu toate soluțiile pe care le-am văzut și despre care am scris, și multe despre care nu pot vorbi acum, m-am tot gândit de ce mi-a luat atât de mult să cunosc aceste lucruri? Pentru că atunci când le explici oamenilor, într-adevăr unele sunt mai complicate, dar nu toate, dar când explici asta oamenilor nu-i chiar cine știe ce, nu? La un anumit nivel, deja știm aceste lucruri. De ce e atât de greu să le înțelegem? Cred că sunt multe motive. Însă un motiv este că trebuie să ne schimbăm înțelegerea despre ce sunt de fapt depresia și anxietatea. Există cauze biologice reale ale depresiei și anxietății. Dacă lăsăm biologia să devină cauza principală, cum am făcut eu atâta timp și cum a făcut cultura noastră aproape tot timpul vieții mele, ceea ce spunem oamenilor este, deși fără intenție, ce spunem implicit oamenilor este: „Durerea ta nu înseamnă nimic. E doar o defecțiune. O eroare într-un program de calculator, este doar o problemă de conexiune în capul tău." Dar eu am putut să-mi schimb viața doar când mi-am dat seama că depresia nu e o defecțiune. Ci e un semnal. Depresia este un semnal. Care îți spune ceva. (Aplauze) Ne simțim așa din niște cauze, iar ele pot fi greu de văzut când ne cuprinde depresia, înțeleg asta foarte bine din propria experiență. Însă, cu ajutorul potrivit, putem înțelege aceste probleme și le putem rezolva împreună. Dar pentru a face asta, primul pas e să încetăm să jignim aceste semnale spunând că sunt semne de slăbiciune, nebunie sau au cauză pur biologică, în afara unui număr mic de persoane. Trebuie să începem să ascultăm aceste semnale, pentru că ele ne transmit ceva ce chiar trebuie să auzim. Doar când ascultăm cu adevărat aceste semnale și le respectăm, vom începe să vedem soluțiile eliberatoare, folositoare, profunde. Vacile care așteaptă în jurul nostru. Vă mulțumesc! (Aplauze)