Chris Anderson: Deci, ești extrem
de preocupat de o problemă,

de câțiva ani încoace.

Spune-ne, în cuvintele tale,
despre ce e vorba?

Andrew Forrest: Despre plastic.

Pur și simplu.

Despre incapacitatea noastră de a exploata
această extraordinară resursă energetică,

aruncând-o pur și simplu la gunoi.

CA: Vedem plastic aruncat peste tot.

Avem situații extreme,
în care risipa arată cam așa.

Unde a fost făcută această fotografie?

AF: În Filipine.

Și mai sunt multe râuri,
doamnelor și domnilor,

care arată fix așa.

Și aici vedem doar Filipine,

dar e la fel în tot sud-estul Asiei.

CA: Deci plasticul e aruncat în râuri,

de unde, evident, ajunge în ocean.

Și apoi, bineînțeles, apare pe plaje,

dar asta nici măcar nu e
cea mai mare problemă.

Ce se întâmplă cu plasticul în oceane,
aceea e marea problemă.

AF: Uitați. Mulțumesc, Chris!

Acum vreo patru ani,

mi-a venit o idee nebunească:

să fac un doctorat în ecologie marină.

Partea cu adevărat răscolitoare

a fost că, da, am învățat multe
despre viața din oceane,

dar totodată am învățat
și despre moartea din oceane,

despre riscul extins
de dezastru ecologic pentru pești,

fauna și flora marină, mamiferele marine,

care sunt foarte asemănătoare
biologic cu noi

și care mor într-un număr de milioane
sau chiar miliarde

din cauza deșeurilor din plastic.

CA: Dar lumea vede plasticul
ca pe un deșeu durabil, nu?

Adică, arunci ceva în ocean și zici:

„Eh, o să zacă o veșnicie
pe fundul oceanului și gata.

Nu face rău nimănui, nu?”

AF: Vezi, Chris, plasticul e un compus
uimitor creat pentru economia noastră.

Dar e cel mai periculos compus
posibil pentru mediu.

Un lucru foarte rău e că plasticul,
de îndată ce ajunge în mediu,

începe să se descompună.

Și nu încetează vreun moment
să fie plastic.

Se descompune în bucățele
din ce în ce mai mici

și acest proces, Chris,

știm deja că afectează ecologia marină,

problema e că va ajunge
să ne afecteze și pe noi, oamenii.

Știm acum că nano-plasticul,

acele particule microscopice de plastic,
polarizate negativ,

pot trece prin porii pielii noastre.

Și asta încă nu e vestea cea mai rea.

Vestea cea mai rea e că poate trece
și de bariera hematoencefalică,

adică învelișul care are rolul
de a ne proteja creierul.

Creierul nostru e o masă amorfă, umedă,
străbătută de mici impulsuri electrice.

Dacă aduci acolo
o particulă încărcată negativ,

și mai ales una care e purtătoare
de agenți patogeni,

ea va atrage elemente încărcate pozitiv,

cum ar fi diverși agenți patogeni, toxine,

mercur sau plumb.

Iată fenomenul uluitor la care
vom fi martori în următoarele 12 luni.

CA: Îmi spuneai mai devreme că există
aproximativ 600 de pungi de plastic

pentru fiecare pește
cam de mărimea asta, din ocean.

Și aceste pungi se descompun,

așa că vor fi și mai multe,

și nici nu am început încă să vedem
consecințele acestui fapt.

AF: Așa e.

Fundația Ellen McArthur reunește
câțiva cercetători foarte buni,

cu care am colaborat o perioadă.

Am verificat atent rezultatele lor

și ei zic așa:
vom avea o tonă de plastic, Chris,

pentru fiecare trei tone de pește,
și nu până în 2050,

deși mă cam irită când cineva vorbește
despre 2050, ci până în 2025.

Asta e imediat.

Putem spune că 2025 e în prezent.

Și nici nu trebuie o tonă de plastic
pentru a distruge total viața oceanelor.

Putem s-o facem
și cu o cantitate mai mică.

Deci trebuie să oprim de urgență
acest fenomen. N-avem timp de pierdut.

CA: Iar tu ai o idee despre cum putem
face asta, iar perspectiva ta

nu e una tipică a unui activist
pentru mediu,

ci una de business, a unui antreprenor

care și-a petrecut toată viața studiind
mecanisme economice globale

și cum funcționează ele.

Și dacă am priceput bine,

ideea ta depinde de eroi
care arată cam așa.

Care e ocupația lor?

AF: Această fată, Chris,
e o culegătoare de deșeuri.

Existau vreo 15-20 de milioane
de astfel de adunători de deșeuri,

până când China a încetat să mai primească
deșeurile altor țări.

Și atunci, prețul plasticului, 
și așa mic, s-a prăbușit.

Asta a adus-o pe ea în această situație,

și ea, apropo, e un copil, e elevă.

Ar trebui să fie la școală, nu pe străzi.

Acest fenomen
e foarte asemănător cu sclavia.

Împreună cu fiica mea, Grace,
am întâlnit sute de astfel de oameni.

CA: Dar sunt și mulți adulți ca ea,
milioane de adulți în toată lumea.

Iar în unele industrii

ei sunt responsabili pentru faptul că,
de exemplu,

nu prea vedem cantități
de deșeuri din metal la nivel global.

AF: Exact.

Această fetiță este, de fapt,
o eroină pentru mediu.

Ea concurează cu o mare fabrică
de produse petrochimice

din vecinătate,

o fabrică cu o cifră de afaceri
de 3,5 miliarde de dolari.

Aici e problema.

Avem mai mult petrol în plastic
și în gropile de gunoi

decât în toate resursele de petrol
ale SUA.

Deci ea e o eroină.

Iată cum arată această groapă de gunoi,
doamnelor și domnilor,

petrol în formă solidă.

CA: Avem, deci, un potențial uriaș
blocat aici,

din care culegătorii de deșeuri ar putea,
de exemplu, să-și câștige existența.

De ce nu se întâmplă asta?

AF: Pentru că ne-am fixat

un preț de obținere a plasticului
din combustibili fosili

care e doar puțin mai mic
decât cât ar costa

să reciclăm plasticul în mod profitabil
pentru a obține plastic.

Plasticul nu e altceva
decât petrol în stare solidă.

Plasticul e 100% polimer,
adică 100% petrol.

Și să știi că avem plastic
suficient în lume

ca să ne acopere toate nevoile.

Iar când reciclăm plastic,

dacă nu ne costă mai puțin
decât să-l obținem din petrol,

bineînțeles că toată lumea
va obține plastic din petrol.

CA: Deci aici e esența problemei,

prețul plasticului reciclat e mai mare

decât să produci plastic
direct din petrol.

Asta e adevărata problemă.

AF: Dar putem îndoi puțin
regulile, Chris.

Eu sunt un consumerist.

Înțeleg că la un moment dat existau
deșeuri de fier și metal,

și chiar și bucăți de cupru
peste tot pe lângă sate,

mai ales în țările în curs de dezvoltare.

Și oamenii au înțeles
că le pot revalorifica.

Că sunt niște surse de venit,

nu un deșeu.

Satele, orașele, străzile
sunt mai curate astăzi,

nu te mai împiedici
de deșeuri de cupru sau de fier,

pentru că sunt valoroase,
așa că sunt reciclate.

CA: Deci care e ideea ta, ca să obținem
acest lucru și în cazul plasticului?

AF: Bun, deci Chris,

o parte majoră a doctoratul meu
s-a bazat pe activități de cercetare.

Și avantajul de a fi
un om de afaceri de succes

este că ceilalți vor să te cunoască.

Alți oameni de afaceri,

chiar dacă pentru ei ești o curiozitate
pe care vor s-o vadă,

o să-și spună: „Bine, fie,
hai să vedem cine-i Twiggy Forrest ăsta.”

Și odată ce ai ajuns la ei,

începi să-i întrebi.

Am fost pe la majoritatea companiilor
din industria petrolieră și FMCG

din lume,

și am văzut o dorință reală
de a schimba ceva.

Bineînțeles, sunt vreo doi „dinozauri”

care speră la ce-i mai bun,
dar nu vor să miște un deget,

dar în rest am văzut
o dorință reală de schimbare.

Am discutat cu ei despre cele 7,5 miliarde
de oameni ai acestei planete

care nu merită să trăiască
într-un mediu sufocat de plastic,

cu oceane sărăcite de viață,
tot din cauza plasticului.

Dacă ne uităm în circuitul economic,

vedem că sunt mii de firme de la care
cumpărăm o multitudine de produse,

dar avem doar o sută
de producători majori de plastic,

companii petrochimice foarte mari,

care produc tot plasticul
de unică folosință.

CA: Deci doar o sută de companii

care sunt la baza acestui lanț trofic.

AF: Exact.

CA: Și ce ar trebui să facă
aceste o sută de companii?

AF: Nu trebuie să facă altceva
decât să crească prețul

de obținere a plasticului din petrol,

adică a „plasticului rău”, cum îi zic eu.

Să crească prețul plasticului,

astfel încât, când acesta ajunge la noi
prin intermediul produselor cumpărate,

n-o să simțim o mare diferență
în prețul paharului de cafea,

sau al sucului, sau ce-o fi.

CA: Cum ar fi un cent în plus?

AF: Ba chiar mai puțin.
Un sfert, o jumătate de cent.

E cât se poate de minimală scumpirea.

Dar ce-o să se întâmple,

e că va face din fiecare bucățică
de plastic din lume un articol de valoare.

Și acolo unde avem cele mai multe deșeuri,

în Asia de Sud-Est, în India,

acolo va fi cea mai mare bogăție, de fapt.

CA: Bun, eu văd două aspecte aici.

Unul, dacă companiile scumpesc plasticul

și cu acel surplus de profit ce să facă?

Să creeze un fond
administrat de cineva

care să se dedice acestei probleme...
sau cum?

Cum ar fi utilizați acei bani,
acel profit extra?

AF: Când mă adresez companiilor
foarte puternice,

le zic așa: „Uite care-i treaba, trebuie
să faceți o schimbare, și asta rapid.”

Și deja îi văd cum cască de plictiseală.

Dar asta până le zic:
„Iar ceea ce vă propun e profitabil.”

„Bine, Andrew, mi-ai trezit interesul.”

„Bun”, le zic, „trebuie să contribui

la un fond care sprijină tranziția
industriei și protecția mediului.

În vreo doi-trei ani

industria globală producătoare de plastic

poate trece de la obținerea plasticului
din combustibili minerali

la a-l produce reciclând alt plastic.

Tehnologia există,

e validată.”

Am construit de la zero două afaceri
de miliarde de dolari,

pentru că am multiplicat niște tehnologii.

Cunosc cel puțin zece tehnologii
de reciclare a oricărui tip de plastic.

Deci de îndată ce aceste tehnologii
devin profitabile,

iar ideea mea le poate aduce acolo,

atunci consumatorii vor putea folosi
oricât plastic au nevoie,

obținut din plasticul deja existent.

CA: Deci vânzările de plastic
„de primă mână” ar contribui la un fond

care să fie utilizat în sprijinirea
tranziției către reciclare

și care ar finanța curățarea
mediului de plastic.

AF: Absolut, absolut.

CA: Și ar mai fi acest incredibil
beneficiu secundar,

care, de fapt, ar putea fi principalul
beneficiu, că se va crea o piață.

Reciclarea plasticului ar putea deveni

o oportunitate uriașă care ar permite
câtorva milioane de oameni de peste tot

să-și câștige existența colectând plastic.

AF: Da, exact.

Cu alte cuvinte, pe obținerea plasticului
din petrol cheltui atâția bani,

iar dacă-l reciclezi cheltui atâția bani.

Și poți schimba acest raport.

Astfel, reciclarea devine mai ieftină.

Ce îmi place cel mai mult
la ideea asta, Chris,

e că poluăm mediul cu vreo
300-350 milioane de tone de plastic.

Luând în calcul creșterea
companiilor petroliere,

se va ajunge la 500 de milioane de tone.

Dezastrul este iminent.

Dar fiecare din aceste tone,
e de fapt o tonă de polimer.

Polimerul costă
1.000-1.500 de dolari tona.

Vorbim de un trilion de dolari
care se reîntorc în circuitul economic

și pot crea locuri de muncă și
oportunități de îmbogățire la nivel global

și mai ales în zonele foarte sărace.

Și dăm cu piciorul la toate astea.

CA: Deci marile companii vor putea
să deschidă unități de reciclare

practic peste tot în lume.

AF: Exact, peste tot în lume.

Pentru că tehnologia e ieftină,

poți ușor s-o implementezi în ghenele
marilor hoteluri, de pildă,

în depozitele de deșeuri, oriunde,

și să obții din nou plastic.

CA: Tu ești și un filantrop,

și ești dispus să donezi
o parte din averea ta pentru asta.

Ce rol are filantropia în acest proiect?

AF: La început, ar trebui să strângem
undeva între 40-50 de milioane de dolari

ca să punem treaba pe roate.

Iar apoi trebuie să fim total transparenți

pentru ca toți cei implicați
să știe ce se întâmplă.

De la producătorii de granule, 
până la firme, apoi la consumatorul final,

toți vor vedea cine s-a implicat,

cine vrea într-adevăr să protejeze planeta
și cine a rămas nepăsător.

Asta va costa cam un milion de dolari
pe săptămână,

și vrem să susținem asta pentru cinci ani.

Contribuția totală va fi
de aproximativ 300 de milioane de dolari.

CA: Oau!

Bun,

(Aplauze)

și tu ai contactat marile companii
utilizatoare de plastic

și ei ar fi dispuși să se implice,
ar plăti mai scump plasticul,

ba chiar ar dori să plătească mai scump,

atâta vreme cât e echitabil.

AF: Și este.

De exemplu, Coca-Cola nu și-ar dori 
ca Pepsi să intre în joc

decât dacă întreaga lumea ar afla 
că Pepsi nu o va face.

Atunci nu le-ar păsa.

Deci e necesară o transparență a pieței

astfel încât, dacă cineva încearcă
să înșele sistemul,

concurența va vedea
și consumatorii vor vedea.

Consumatorii vor să aibă o contribuție.

Suntem șapte miliarde și jumătate.

Nu vrem ca lumea noastră să fie distrusă
de 100 de companii.

CA: Bun, deci ne-ai spus
despre ce pot face companiile

și ce ești tu dispus să faci.

Dar ce pot face oamenii obișnuiți?

AF: Mi-ar plăcea ca toată lumea,

de pe toată planeta,

să intre pe site-ul noplasticwaste.org.

Contactați-i pe producătorii de granule

din zona voastră.

Veți găsi cel puțin unul,

și cu un email, sau un mesaj,
sau un telefon din partea voastră,

le puteți spune că vreți 
ca ei să doneze pentru un fond

gestionat de industria de profil
sau de Banca Mondială.

În felul ăsta puteți aduna
zeci de milioane de dolari pe an,

și ajutați astfel la tranziția obținerii
plasticului din petrol

către reciclare.

Nu ne dorim asta. Asta e rău.
Asta e bine.

Și putem curăța mediul de plastic.

Avem suficient capital,

avem zeci de miliarde
de dolari pe an, Chris,

ca să curățăm mediul.

CA: Obiectul afacerilor tale e reciclarea.

Nu te afli cumva
într-un conflict de interese?

Sau nu e asta o mare șansă
de profit pentru tine?

AF: Activez în reciclarea fierului

și concurez cu alți reciclatori de metale,

de asta nu te împiedici
de deșeuri metalice

în care să te tai la picior,

pentru că toate sunt colectate.

CA: Ăsta nu e un motiv
să nu te apuci de reciclat plastic.

AF: Eu susțin transformarea asta.

Va fi un fel de internet
al deșeurilor din plastic.

Va fi o explozie industrială
la nivel global,

și mai ales în zonele foarte sărace,
căci acolo avem cele mai multe deșeuri,

și ele vor deveni o resursă.

Așa că o să încurajez cât pot asta,
dar voi rămâne pe margine.

CA: Twiggy, trăim niște vremuri

în care multă lume visează
la o economie nouă, revigorată,

toate marile industrii,
toți marii furnizori,

toți simt nevoia unei transformări majore.

Mi se pare o idee de mari proporții,

și o să ai nevoie
de foarte mulți susținători

ca să o transformi în realitate.

Îți mulțumesc
că ne-ai împărtășit-o și nouă.

AF: Vă mulțumesc foarte mult!
Mulțumesc, Chris!

(Aplauze)