A fost odată, demult, un Uriaș, un Uriaș egoist, a cărui grădină minunată era cea mai frumoasă din tot ținutul. Într-o seară, Uriașul a venit acasă și a găsit niște copii jucându-se în grădina lui, și s-a înfuriat. „Grădina mea este grădina mea!” a spus Uriașul. Și a construit în jurul ei un zid înalt. Autorul Oscar Wilde a scris povestea „Uriașul cel egoist” în 1888. Aproape o sută de ani mai târziu, Uriașul s-a mutat în copilăria mea, în Brooklyn și n-a mai plecat. Am fost crescută într-o familie religioasă, și am crescut citind atât Biblia cât și Coranul. Orele petrecute citind, atât religie cât și lecturi de recreere, au depășit cu mult orele de vizionat programe la televizor. În orice zi, ne puteai găsi pe frații mei și pe mine citind ghemuiți într-un colț al apartamentului, uneori nefericiți, fiindcă vara în New York City, hidrantul explodează, și spre marea noastră invidie, îi puteam auzi pe prietenii noștri jucându-se cu apa care țâșnea, bucuria lor imensă făcându-se simțită prin ferestrele noastre deschise. Dar am învățat că, pe măsură ce mă afund în lectură, cu cât aloc mai mult timp fiecărei propoziții, cu atât aud mai puțin zgomotul din lumea exterioară. Astfel, spre deosebire de frații mei, care citeau în viteză, eu citeam lent, foarte, foarte lent. Eram acel copil care urmărea cuvintele cu degetul, până când am fost dezvățată să fac asta; copiii mari nu citesc cu degetul. În clasa a treia, eram puși să stăm cu mâinile împreunate pe bancă, să le desfacem doar pentru a da pagina, apoi să revenim în aceeași poziție. Învățătoarea noastră nu era crudă. Erau anii '70, iar scopul era să ne facă să citim nu doar la nivelul nostru, ci mult mai avansat. Și mereu eram puși să citim mai repede. Dar în liniștea apartamentului meu, departe de privirea învățătoarei, urmăream cuvintele cu degetul. Și acel Uriaș egoist mi-a spus din nou povestea lui, cum se simțise trădat de copiii care i se strecurau în grădină, cum construise zidul înalt, care îi ținea pe copii afară, dar o iarnă cenușie a căzut peste grădina lui și a rămas acolo... De fiecare dată când reciteam învățam ceva nou despre pietrele de pe drum cu care trebuiau să se joace copiii când erau dați afară din grădină, despre gentilețea unui băiețel care a apărut într-o zi, și chiar despre Uriaș. Poate că nu erau chiar așa furioase cuvintele lui. Poate că erau o pledoarie pentru empatie, pentru înțelegere. „Grădina mea este grădina mea.” După mulți ani, am aflat de un scriitor numit John Gardner care numea asta „vis fictiv” sau „vis de ficțiune”, și am realizat că așa mă simțeam în acea carte, petrecând timpul cu personajele și cu lumea creată de autor în care eram invitată. Copil fiind, știam că poveștile erau menite să fie savurate, poveștile voiau să fie lente, și că unii autori petreceau luni, poate ani de zile, scriindu-le. Iar treaba mea ca cititor, mai ales ca cititor care dorea ca într-o zi să devină scriitor, era să respect acea poveste. Mult înainte de cablu sau internet sau chiar de telefon, erau oameni care împărtășeau idei și informații și amintiri prin povești. Este una din cele mai timpurii forme de conectare tehnologică. Era povestea a ceva mai bun de-a lungul Nilului care-i făcea pe egipteni să-l însoțească, povestea unui mod mai bun de păstrare a morților care a adus rămășițele lui Tutankamon în secolul XXI. Acum mai mult de două milioane de ani, când primii oameni făceau unelte de piatră, cineva trebuie să fi spus: „Cum ar fi dacă...?” Și altcineva și-a amintit povestea. Fie că au spus-o prin cuvinte, gesturi sau desene, a trecut mai departe, în amintire: fii atent și ascultă povestea. Lumea e tot mai gălăgioasă. Am trecut de la boxe portabile la Walkman, la CD playere, la iPod, la orice cântec dorim, oricând vrem. Am trecut de la patru canale de televiziune din copilăria mea la o infinitate de programe transmise prin cablu. Cu tehnologia care ne trimite tot mai repede în timp și spațiu, pare că vremea poveștilor este dată la o parte, adică chiar e scoasă din poveste. Dar chiar dacă atașamentul nostru față de povești se schimbă, sau capcanele care transformă cartea în audio sau Instagram sau Snapchat, trebuie să ne amintim urmărirea cuvintelor cu degetul. Amintiți-vă că acea poveste, indiferent în ce format, ne-a dus întotdeauna în locuri unde nu credeam că vom ajunge, ne-a prezentat oameni pe care nu credeam că-i vom cunoaște și ne-a arătat lumi la care nu am fi avut acces. În timp ce tehnologia se mișcă tot mai repede, eu sunt mulțumită cu ceva tot mai lent. Urmărind cuvintele cu degetul am ajuns să scriu cărți pentru oameni de toate vârstele, cărți care trebuie citite lent, care trebuie savurate. Dragostea mea de a privi lumea în profunzime și cu atenție, de a mă transpune pe mine însămi în ea, și făcând asta, de a vedea multiplele posibilități ale poveștii, s-a dovedit a fi un dar, fiindcă timpul pe îndelete m-a învățat ceva ce trebuia să știu despre scris. Iar scrisul m-a învățat tot ce trebuia să știu despre a crea lumi unde oamenii pot fi văzuți și auziți, unde experiențele lor pot fi acceptate, și unde povestea mea, citită sau auzită de altă persoană, le-a inspirat ceva ce a devenit o conexiune între noi, o conversație. Și nu despre asta este totul - să găsim o cale, la sfârșitul zilei, să nu ne simțim singuri în această lume, și o cale de a simți că am schimbat-o înainte de a o părăsi? De la piatră la ciocan, de la om la mumie, de la idee la poveste, și totul rămas în amintite. Uneori citim să înțelegem viitorul. Alteori citim să înțelegem trecutul. Citim să dispărem, să uităm de vremurile grele în care trăim, și citim să ne amintim de cei ce au fost înaintea noastră, și care au trăit vremuri mai grele. Eu scriu din aceleași motive. Înainte de a veni la Brooklyn, familia mea trăia în Greenville, Carolina de Sud, într-un cartier segregat numit Nicholtown. Toți de acolo eram descendenții unui popor căruia nu-i fusese permis să învețe să scrie sau să citească. Închipuiți-vă: pericolul de a înțelege cum literele formează cuvinte, pericolul cuvintelor în sine, al unui popor cu știință de carte și poveștile lui. Dar împotriva acestui pericol de a fi amenințat cu moartea pentru că păstram povestea, poveștile noastre n-au murit, fiindcă mai este încă o poveste sub aceasta. Și așa a fost dintotdeauna. Cât timp am comunicat, au existat straturi ale poveștii, povești sub povești și altele sub ele. Acesta este modul în care povestea continuă să supraviețuiască. Când am început să fac legătura dintre modul cum am învățat să scriu, modul cum am învățat să citesc și un popor aproape redus la tăcere, am realizat că povestea mea era mai mare, mai veche și mai profundă decât aș putea fi eu vreodată. Și din această cauză, ea va continua. Printre acești oameni aproape tăcuți erau unii care nu învățaseră niciodată să citească. Descendenții lor, acum generații ieșite din sclavie, dacă erau mai înstăriți merseseră la liceu, la facultate, și chiar mai sus. Unii, ca bunica și frații mei, păreau că s-au născut citind, ca și când istoria se ferise din drumul lor. Alții, ca mama mea, au sărit în vagonul Marii Migrații, care nu era tocmai un vagon, luându-și adio de la Sud. Dar iată povestea din poveste: cei care au plecat și cei care au rămas ducând cu ei istoria unei povești, erau conștienți de faptul că scrisul nu e singurul mod de a o păstra, știau că pot sta pe verandă încovoiați după o zi lungă depănând molcom o poveste pentru copiii lor. Ei știau că își pot cânta poveștile în arșiță, la cules de bumbac și cultivând tutun, știau că-și pot predica poveștile și că le pot coase în pături colorate, transformându-le pe cele mai dureroase în ceva amuzant, iar printre acele râsete, depănau povestea unei țări care a încercat iar și iar să le fure trupurile, spiritul și povestea. Copil fiind, am învățat să-mi imaginez un deget invizibil care mă purta de la un cuvânt la altul, de la o propoziție la alta, de la ignoranță la cunoaștere. Când tehnologia continuă s-o ia la fugă, eu continui să citesc lent, știind că respect munca autorului și puterea durabilă a poveștii. Citesc lent să acopăr zgomotul și să-mi amintesc de cei dinaintea mea, care au fost probabil primii oameni care au învățat să controleze focul și au încercuit noua putere a focului, luminii și căldurii. Citesc lent pentru a-mi aminti de Uriașul egoist, cum a dărâmat acel zid și i-a lăsat pe copii să alerge prin grădina lui. Citesc lent pentru a-i omagia pe strămoși, cărora nu le era deloc permis să citească. Și ei trebuie să fi avut cercuri de foc, vorbind în șoaptă despre visurile lor, despre speranțele lor, despre viitor. De fiecare dată când citim, scriem sau spunem o poveste, pășim în cercul lor, iar el rămâne intact. Și puterea poveștii continuă să trăiască. Vă mulțumesc! (Aplauze)