Cum creierul halucinează realitatea conștientă

Chiar acum, miliarde de neuroni lucrează laolaltă pentru a genera o experiență conștientă -- și nu doar orice experiență conștientă, perceperea lumii din jurul tău și din tine. Cum se întâmplă asta? Neurocercetătorul Anil Seth susține că avem halucinații tot timpul; când suntem cu toții de acord în privința halucinațiilor noastre, o numim „realitate”. Alăturați-vă lui Seth într-un discurs fermecător de bulversant care vă poate lăsa cu semne de întrebare privind chiar natura existenței voastre.

În urmă cu doar un an,

pentru a treia oară în viața mea,
am încetat să mai fiu.

Eram operat, iar creierul meu
se umplea cu anestezic.

Îmi amintesc o senzație de detașare

și răceală.

Apoi mi-am revenit,
amețit și dezorientat,

dar cu siguranță prezent.

Când te trezești dintr-un somn adânc,
poți pierde noțiunea timpului

sau te poți simți neliniștit
că ai dormit prea mult,

dar există un simț de bază
al timpului care trece,

al unei continuități între atunci și acum.

E foarte differit
când îți revii din anestezie.

Puteam fi anesteziat de câteva minute,
de cinci ore,

de cinci sau chiar 50 ani.

Pur și simplu nu eram prezent.

Inconștiență totală.

Anestezia --
e un fel de magie modernă.

Transformă oamenii în obiecte,

apoi, sperăm, din nou în oameni.

În acest proces,

găsim unul dintre cele mai mari mistere
din știință și filosofie.

Cum are loc starea de conștiență?

Cumva, în creierul nostru,

activitatea combinată
a miliarde de neuroni,

fiecare în parte
o mică mașinărie biologică,

generează o experiență conștientă.

Și nu una oarecare --

experiența conștientă de aici și acum.

Cum se întâmplă asta?

Răspunsul la această întrebare
e atât de important

deoarece conștiența noastră e tot ce avem.

fără ea, nu există lume,

nu există sine,

nu există nimic.

Iar când suferim, suferim conștient,

fie că e boală mintală sau durere.

Iar dacă simțim bucurie sau suferință,

cum rămâne cu celelalte animale?

Ar putea fi și ele conștiente?

Au și ele simțul sinelui?

Pe măsură ce calculatoarele sunt
tot mai rapide și inteligente,

poate va veni clipa,
nu peste prea mult timp,

când iPhone-ul meu va fi conștient
de propria-i existență.

Chiar cred că perspectiva unei IA
conștiente e foarte îndepărtată.

Și cred asta deoarece
cercetarea mea îmi spune

că starea de conștiență are
mai puțin de-a face cu inteligența

și mai mult cu natura noastră
de organisme ce trăiesc și respiră.

Conștiența și inteligența
sunt lucruri foarte diferite.

Nu trebuie să fii deștept ca să suferi,
dar cel mai probabil trebuie să fii viu.

În povestea pe care o să v-o spun,

experiențele noastre conștiente
ale lumii înconjurătoare,

și ale noastre în ea,

sunt un fel de halucinații controlate

care se întâmplă corpurilor noastre,
prin ele și datorită lor.

Poate ați auzit că nu știm nimic

despre cum creierul și corpul
dau naștere la conștiență.

Unii chiar spun că e dincolo de știință.

De fapt, ultimii 25 de ani

au fost marcați de o explozie
de studii științifice în acest domeniu.

Dacă veniți în laboratorul meu
de la Universitatea din Sussex,

veți găsi cercetători
din toate disciplinele

și uneori chiar și filozofi.

Încercăm cu toții să înțelegem
de unde vine conștiența

și ce se întâmplă când clachează.

Strategia e foarte simplă.

Aș vrea să vă gândiți la conștiență

așa cum am ajuns să ne gândim la viață.

La un moment dat, oamenii au crezut
că proprietatea de a fi viu

nu poate fi explicată
de fizică sau chimie --

că viața e mai mult decât un mecanism.

Dar oamenii nu mai cred asta.

Pe măsură ce biologii explicau

proprietățile sistemelor vii

din perspectiva fizicii și chimiei --

lucruri precum metabolismul,
reproducerea, homeostazia --

misterul a ceea ce e viața
a început să se destrame,

iar oamenii nu au mai propus
alte soluții magice,

vreo forță a vieții sau un elan vital.

Așa e cu viața și cu conștiența.

Odată ce începem
să-i explicăm proprietățile

drept lucruri ce au loc în creier și corp,

misterul aparent de nerezolvat
a ceea ce e conștiența

ar trebui să înceapă să dispară.

Cel puțin ăsta e planul.

Haideți să începem.

Care sunt proprietățile conștienței?

Ce ar trebui să explice
o știință a conștienței?

Acum aș vrea să mă gândesc la conștiință
în două moduri diferite.

În jurul nostru
sunt experiențe ale lumii,

pline de imagini, sunete sau mirosuri,

e un film interior
multisenzorial, panoramic, 3D.

Și apoi e sinele conștient.

Experiența de a fi tu sau a fi eu.

Personajul principal
în acest film interior

și probabil aspectul conștiinței
de care suntem cel mai atașați.

Să începem cu experiențele lumii din jur

și cu importanta idee a creierului
ca motor predictiv.

Imaginați-vă că sunteți un creier.

Sunteți închiși într-un craniu,

încercând să înțelegeți
ce se întâmplă în lume.

Nu e lumină în craniu.
Nici vreun sunet.

Tot ce trăiești sunt impulsuri electrice

care sunt doar indirect legate
de lucruri din lumea exterioară,

oricare ar fi ele.

Așa că percepția --
deslușirea a ceea ce e acolo --

trebuie să fie
un proces de ghicit informat

în care creierul combină
aceste semnale senzoriale

cu așteptările anterioare
sau credința despre cum e lumea,

pentru a-și forma cel mai bun răspuns
privind cauza acestor semnale.

Creierul nu aude sunetele
și nu vede lumina.

Ce percepem e cea mai bună presupunere
a creierului despre ce e în lume.

Să vă dau câteva exemple.

Poate ați mai văzut iluzia asta,

dar aș vrea să vă gândiți la asta altfel.

Dacă priviți aceste două porțiuni, A și B,

ar trebui să vi se pară nuanțe
de gri foarte diferite, nu-i așa?

Dar de fapt sunt exact aceeași nuanță.

Pot să ilustrez asta.

Dacă pun o a doua versiune a imaginii aici

și unesc cele două porțiuni cu o bară gri,

puteți vedea că nu există vreo diferență.

E exact aceeași nuanță de gri.

Și dacă tot nu mă credeți,

o să aduc bara și o să le unesc.

E o porțiune monocromatică gri,
nu există vreo diferență.

Nu e vreo magie.

E aceeași nuanță de gri,

dar dacă îl înlăturăm din nou,
acum arată diferit.

Deci, ce se întâmplă aici

e că creierul își folosește
așteptările anterioare

ancorate adânc în circuitele
cortexului vizual,

astfel încât o umbră estompează
imaginea unei suprafețe,

făcându-ne să vedem B
mai deschis decât e în realitate.

Iată încă un exemplu,

care arată cât de repede creierul
poate folosi noi previziuni

să schimbe ceea ce trăim conștient.

Ascultați asta.

(Voce distorsionată)

A sunat ciudat, nu-i așa?

Ascultați din nou
și vedeți dacă înțelegeți ceva.

(Voce distorsionată)

Tot ciudat.

Ascultați asta acum.

(Înregistrare) Anil Seth: Cred că Brexit
este o idee teribilă.

(Râsete)

Chiar cred asta.

Ați auzit câteva cuvinte, da?

Ascultați acum primul sunet din nou.
O să-l reiau.

(Voce distorsionată)

Da? Puteți auzi cuvinte acum.

Să ne mai încercăm norocul o dată.

(Voce distorsionată)

OK, ce se întâmplă aici?

Lucrul remarcabil este
că informația senzorială ce vine în creier

nu s-a schimbat deloc.

Tot ce s-a schimbat
e prezicerea cea mai bună a creierului

privind cauzele informației senzoriale.

Și asta schimbă ceea ce auzim conștient.

Toate astea pun bazele
percepției creierului

într-o lumină puțin diferită.

În loc de percepție ce depinde mult
de semnale ce vin în creier

din lumea exterioară,

depinde în egală măsură,
dacă nu mai mult,

de previziunile perceptive
ce curg în direcția opusă.

Nu percepem lumea pasiv,

o generăm activ.

Lumea pe care o trăim vine
în mare măsură, dacă nu mai mult,

din interior spre exterior

ca și din exterior în interior.

Să vă mai dau un exemplu de percepție

cum ar fi acest proces activ, constructiv.

Aici am combinat realitatea virtuală
cu procesarea imaginii

ca să simulăm efectele unor preziceri
perceptuale prea puternice

privind experiențele.

În acest video panoramic,
noi am transformat lumea --

în cazul ăsta, campusul Sussex --

într-un loc de joacă psihedelic.

Am procesat filmul folosind un algoritm
bazat pe Deep Dream al lui Google

ca să simulăm efectele unor preziceri
perceptuale prea puternice.

În acest caz, să vezi câini.

Vedeți că e un lucru foarte ciudat.

Când previziunile perceptuale
sunt prea puternice,

așa cum sunt aici,

rezultatul seamănă foarte mult
cu tipurile de halucinații

pe care oamenii le au în stări alterate

sau poate chiar în psihoză.

Gândiți-vă la asta un minut.

Dacă halucinația este
un fel de percepție necontrolată,

atunci percepția aici și acum
e tot un fel de halucinație,

dar una controlată,

în care previziunile creierului
sunt controlate

de informații senzoriale din lume.

De fapt, cu toții avem mereu halucinații,

inclusiv acum.

Când suntem de acord
în privința halucinațiilor,

numim asta „realitate”.

(Râsete)

O să vă spun acum
că experiența voastră de a fi un sine,

experiența specifică de a fi voi înșivă,

e și asta o halucinație controlată,
generată de creier.

Pare o idee foarte ciudată, nu-i așa?

Da, iluziile vizuale ar putea
să ne înșele ochii,

dar cum aș putea fi păcălit
de ceea ce înseamnă să fiu eu?

Pentru majoritatea dintre noi,

experiența de a fi o persoană

e atât de familiară, atât de unitară
și continuă,

încât e dificil să nu o crezi.

Dar nu ar tebui să o luăm de bună.

Sunt multe alte feluri
în care trăim sinele.

E experiența de a avea un corp

și de a fi un corp.

Sunt experiențe de percepere a lumii

din perspectiva persoanei întâi.

Este experiența de a încerca
să faci lucruri

și de a fi cauza lucrurilor
care au loc în lume.

Și e experiența

de a fi o persoană continuă și distinctă
de-a lungul timpului,

apărută dintr-un set bogat
de amintiri și interacțiuni sociale.

Multe experimente arată,

iar psihiatrii și neurologii
știu foarte bine,

că aceste feluri diferite
în care trăim experiența sinelui

pot să se disperseze.

Ceea ce înseamnă asta
e că experiența de fundal

de a fi un sine unitar
e o construcțe fragilă a creierului.

O altă experiență,
care, asemeni tuturor celorlalte,

necesită explicații.

Să ne întoarcem la sinele corporal.

Cum generează creierul
experiența de a fi un corp

și de a avea un corp?

Ei bine, se aplică aceleași principii.

Creierul face cea mai bună previziune

despre ceea ce e și ce nu e
parte a corpului.

Avem în neuroștiință un experiment frumos
ce poate ilustra asta.

Contrar majorității experimentelor
din neuroștiință,

ăsta poate fi făcut acasă.

Aveți nevoie doar de așa ceva.

(Râsete)

Și câteva pensule.

În iluzia mâinii de cauciuc,

mâna reală a unei persoane
este ascunsă vederii

și mâna de cauciuc e pusă în fața lor.

Ambele mâini sunt atinse simultan
cu pensula

în timp ce persoana se uită
la mâna falsă.

Pentru majoritatea oamenilor,
după un timp,

asta duce la strania senzație

că mâna falsă e parte a corpului lor.

Ideea e că congruența
dintre a vedea și simți atingerea

pe un obiect care arată ca o mână
și se află aproximativ unde ar trebui,

e suficient pentru ca creierul
să-și facă previziunea cea mai bună

că mâna falsă e, de fapt,
parte a corpului.

(Râsete)

Așa că puteți măsura
tot felul de chestii deștepte.

Puteți măsura conductibilitatea pielii
și reacția de răspuns,

dar nu e nevoie.

E clar că tipul în albastru
a asimiliat mâna falsă.

Asta înseamnă că și experiența
a ceea ce e corpul nostru

e un fel de presupunere --

un fel de halucinație
controlată de creier.

Mai e ceva.

Nu doar ne percepem din exterior
corpurile ca obiecte în lume,

le percepem și din interior.

Cu toții trăim din interior
senzația de a fi un corp.

Iar semnalele senzoriale ce vin din corp

comunică repetat creierului
despre starea organelor interne,

cum e inima, care e presiunea arterială,

multe lucruri.

Acest tip de percepție,
numit „interocepție”,

e mai degrabă ignorat.

Dar e deosebit de importantă

deoarece percepția și reglarea
stării interne a corpului --

ei bine, asta ne ține în viață.

Iată altă variantă
a iluziei mâinii de cauciuc.

Asta e de la laboratorul din Sussex.

Aici oamenii văd o versiune
a realității virtuale a mâinii lor,

care devine roșie, apoi revine la normal

urmând sau nu bătăile inimii lor.

Iar când se aprinde în ritm cu inima,

oamenii cred mai tare
că e parte din corpul lor.

Așadar experiența de a avea un corp
are rădăcini adânci

în a ne percepe corpul din interior.

Mai e un ultim lucru asupra căruia
vreau să vă atrag atenția:

perceperea corpului din interior
e foarte diferită

de experiența lumii înconjurătoare.

Când mă uit în jur,
lumea pare plină de obiecte --

mese, scaune, mâini de cauciuc,

oameni, voi --

chiar și propriul meu corp în lume,

îl pot percepe ca pe un obiect
din exterior.

Dar experiențele corpului din interior

nu sunt deloc așa.

Nu-mi percep rinichii aici,

ficatul aici,

splina...

Nu știu unde e splina,

dar e pe undeva.

Nu-mi percep organele drept obiecte.

De fapt, nu le prea percep
decât atunci când nu funcționează bine.

Iar asta cred că e important.

Perceperea stării interne a corpului

nu înseamnă să înțelegi ce e acolo,

e despre control și reglare --

păstrând variabilele fiziologice
între parametri

compatibili cu supraviețuirea.

Când creierul se folosește de predicții
ca să-nțeleagă ce e acolo,

percepem obiectele
drept surse ale senzațiilor.

Când creierul folosește presupunerile
ca să controleze și regleze lucrurile,

simțim cât de bine sau rău
funcționează acel control.

Așadar experiențele noastre de bază
de a fi un sine,

un organism întrupat,

sunt adânc înrădăcinate în mecanismele
biologice ce ne țin în viață.

Și când urmăm ideea asta până la capăt,

începem să vedem
că toate experiențele noastre conștiente,

toate depinzând de aceleași mecanisme
de percepție predictivă,

toate pornind din acest impuls
de a rămâne în viață.

Percepem lumea și pe noi înșine

cu, prin și datorită corpurilor noastre.

Am să le aduc pe toate la un loc
pas cu pas.

Ceea ce vedem conștient depinde

de presupunerea creierului
despre ce e acolo.

Lumea percepută vine
din interior înspre afară,

nu doar din exterior spre interior.

Iluzia mâinii de cauciuc arată
că aceasta se aplică experiențelor noastre

asupra a ceea ce e și nu e corpul nostru.

Iar aceste previziuni legate de sine
depind de semnalele senzoriale

venind din adâncul nostru.

În cele din urmă,

trăirile de a fi un sine întrupat
sunt mai mult despre control și reglare

decât despre a înțelege ce e acolo.

Deci experiențele noastre despre lumea
înconjurătoare și noi în ea --

ei bine, sunt
un fel de halucinații controlate

care s-au format de-a lungul a milioane
de ani de evoluție

ca să ne țină în viață într-o lume
plină de pericol și oportunități.

Ne prezicem singuri existența.

Vă las cu trei implicații.

Întâi, așa cum putem percepe lumea greșit,

ne putem percepe greșit și pe noi înșine

când mecanismele de percepție
nu funcționează bine.

A înțelege asta oferă multe oportunități
în psihiatrie și neurologie,

deoarece putem în sfârșit ajunge
la mecanisme,

decât doar să tratăm simptomele

la boli precum depresia și schizofrenia.

În al doilea rând:

ce înseamnă să fiu eu
nu poate fi redus la sau transferat

într-un program software
ce activează un robot,

oricât de înteligent și sofisticat ar fi.

Suntem animale biologice,
din carne și oase,

ale căror experiențe conștiente
sunt modelate la toate nivelurile

de mecanismele biologice
ce ne țin în viață.

Făcând calculatoarele mai deștepte,
nu le face mai conștiente.

În cele din urmă,

universul nostru intern individual,

modul nostru de a fi conștienți,

e doar un mod posibil de a fi conștient.

Și chiar și conștiința umană în general --

e doar o regiune mică într-o zonă vastă
a conștiinței posibile.

Sinele individual și lumile noastre
sunt unice pentru fiecare din noi,

dar toate au la bază mecanismele biologice

pe care le avem în comun
cu multe alte ființe.

Acum, aceste sunt schimbări fundamentale

în cum ne înțelegem pe noi înșine,

dar cred că ar trebui să le celebrăm,

deoarece, adesea în știință,
de la Copernic --

nu suntem centrul universului --

până la Darwin --

suntem înrudiți
cu toate celelalte ființe --

până în prezent.

Cu un simț mai profund al înțelegerii

vine un sentiment mai mare al miracolului

și o înțelegere mai adâncă

a faptului că suntem parte din natură
și nu în afara ei.

Și...

când vine sfârșitul conștiinței,

nu avem de ce să ne temem.

Absolut deloc.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)