Imaginați-vă că sunteți în Roma, și că ați plecat acolo să vizitați Muzeele Vaticanului. Vă plimbați de-a lungul unor coridoare lungi, pe lângă statui, fresce, multe, multe alte opere de artă. Vă îndreptați spre Capela Sixtină. În final: un coridor lung, o treaptă și o ușă. Vă aflați în pragul Capelei Sixtine. Deci, la ce anume vă așteptați? Cupole mărețe? Coruri de îngeri? Nu veți găsi nimic de genul acesta acolo. În schimb, vă puteți întreba ce anume găsim acolo? Ei, cortina sus! Iată Capele Sixtină! Chiar la propriu: căci sunteți înconjurați de draperii pictate, decorațiunea originală a acestei capele. Bisericile foloseau draperii în timpul liturghiei, împotriva frigului și ca modalitate de a reprezenta marele teatru al lumii. Drama umană în care fiecare dintre noi joacă un rol, e o povestire extraordinară, o povestire care cuprinde întreaga lume și care se desfășoară în cele trei etape ale picturii Capelei Sixtine. Această clădire a fost inițial un spațiu pentru un grup restrâns de preoți creștini educați și avuți. Se rugau acolo. Își alegeau papa acolo. Cu 500 de ani în urmă, aceasta era suprema peșteră ecleziastică. Poate vă mirați cum de astăzi, aceasta atrage și încântă 5 milioane de persoane pe an, din cele mai diverse medii. Deoarece în acest spațiu comprimat a avut loc o explozie creativă, provocată de emoția electrizantă a unor noi frontiere geopolitice, care a pus pe jar tradiția misionară veche de secole a Bisericii și a generat una dintre cele mai mărețe opere de artă din istorie. Această dezvoltare a avut loc ca o evoluție extraordinară, începând de la o mică elită, și răspândindu-se la o mulțime de oameni care au venit din toate colțurile lumii. Această evoluție a avut loc în trei etape, fiecare dintre acestea legându-se de o împrejurare istorică. Prima dintre acestea a fost cam limitată. Reflecta perspectiva mai degrabă parohială. A doua a avut loc după ce concepțiile despre lume au fost zguduite, după călătoria istorică a lui Columb; iar cea de-a treia, când epoca marilor descoperiri era în plină desfășurare, iar Biserica a răspuns provocărilor de a deveni globală. Decorațiunea originală a acestei biserici reflecta o lume mai mică. Erau scene aglomerate care ne povesteau viața lui Iisus și a lui Moise, reflectând dezvoltarea evreilor și a creștinilor. Persoana care a comandat aceasta, Papa Sixtus IV, a ales o echipă de vis a artei florentine, incluzând artiști precum Sandro Botticelli și bărbatul care avea să devină profesorul de pictură al lui Michelangelo, Ghirlandaio. Acești bărbați au acoperit pereții cu o friză din culori pure, și în aceste scene veți observa peisaje familiare, deoarece artiștii au pictat monumente romane și peisaje toscane pentru a transmite o poveste îndepărtată, ceva mult mai familiar. Au adăugat și portrete ale prietenilor Papei și familiei acestuia fiind decorațiunea perfectă pentru o curte restrânsă limitată la continentul european. În 1492, Noua Lume a fost descoperită, orizonturile se extindeau, și acest microcosmos trebuia să se extindă, de asemenea. Ceea ce a și făcut, datorită unui geniu creativ, a unui vizionar și a unei povestiri fantastice. Acest geniu creativ era Michelangelo Buonarroti, care la 33 de ani a fost ales să decoreze plafonul de 12.000 metri pătrați. Circumstanțele îi erau nefavorabile, acesta fusese instruit să picteze, dar a renunțat pentru sculptură. Patronii din Florența erau furioși deoarece el lăsase în fază neterminată o mulțime din lucrările sale, fiind ademenit la Roma de perspectiva unui proiect sculptural grandios de care nu s-a ales nimic. A rămas cu însărcinarea de a-i picta pe cei 12 apostoli împreună cu elementul decorativ de fond pe plafonul Capelei Sixtine, care ar fi arătat exact ca orice alt plafon din Italia. Dar geniul s-a ridicat la înălțimea provocării. Într-o epocă în care un bărbat a îndrăznit să traverseze Oceanul Atlantic, Michelangelo a îndrăznit să traseze noi perspective artistice. El, de asemenea, ne spune o poveste: nu despre apostoli, ci o poveste a marilor începuturi, o poveste a Genezei. Nu a fost un lucru ușor să pictezi întreaga poveste pe plafon. Cum ați putea citi o scenă aglomerată aflându-vă cu 19 m mai în jos? Tehnica de pictură care fusese folosită de peste 200 de ani în atelierele florentine nu era potrivită pentru acest fel de narație. Însă Michelangelo nu era chiar un pictor, astfel el s-a concentrat pe atuurile sale. În loc să încarce spaţiul până la refuz, a luat un ciocan și o daltă năpustindu-se asupra unei marmure pentru a ilustra o imagine. Michelangelo a fost un esențialist; își transmitea povestea prin corpuri masive, dinamice. Planul său a câștigat și admirația Papei Iulius al II-lea, care nu s-a temut de geniul impertinent al lui Michelangelo. Era nepotul Papei Sixtus al IV-lea, și de 30 de ani era în temă cu toate trendurile artistice. În istorie el figura cu numirea unui papă războinic, însă moștenirea culturală lăsată Vaticanului nu consta în artilerie, ci în artă. Ne-a lăsat camerele lui Rafael, Capela Sixtină, Bazilica Sf. Petru precum și o colecție extraordinară de sculpturi greco-romane - indiscutabil că nu sunt lucrări creștine, dar au devenit punctul de plecare al primului muzeu modern din lume: Muzeele Vaticanului. Iulius a fost un om care și-a imaginat Vaticanul un loc care va fi etern caracterizat prin grandoare și frumusețe, și a avut dreptate. Întâlnirea dintre acești doi giganți, Michelangelo și Iulius al II-lea, ne-a dăruit Capela Sixtină. Michelangelo era atât de atașat acestui proiect, încât a reușit să termine munca în doar trei ani și jumătate, cu ajutorul a foarte puțini oameni, lucrând zi și noapte, forțându-se peste puteri să picteze povestirile pe plafon. Să privim acest plafon și să observăm cum povestirea a devenit globală. Nu mai există referințe artistice familiare în jurul nostru, există doar spațiu, structură și energie; un cadru monumental pictat care se deschide în nouă panouri, caracterizat, mai degrabă, de formele sculpturale decât de culoare. Ne aflăm în capătul cel mai îndepărtat de la intrare, departe de altar și de incinta închisă care era destinată clericilor și privim încordați în depărtare căutând punctul de plecare. Și fie în cercetarea științifică sau în tradiția biblică, gândim în termeni de scânteie divină. Michelangelo ne-a dat o energie inițială când ne-a oferit separarea luminii de întuneric, putem vedea în depărtare, o figură neclară, în mișcare, înghesuită într-un spațiu strâns. Următoarea imagine pare mai mare, se vede o siluetă năpustindu-se dintr-o parte în alta. În urma sa El lasă soarele, luna, vegetația. Michelangelo nu s-a concentrat asupra lucrurilor create așa cum au procedat toți ceilalți artiști. El s-a concentrat pe actul creației. Apoi, mișcarea se oprește asemenea unei pauze ritmice în poezie, iar Creatorul plutește. Deci, ce face? Creează pământul? Creează marea? Oare se uită înapoi la creația sa, universul și comorile sale, așa cum a procedat și Michelangelo, care s-a uitat la munca sa de pe plafon și a spus: „Este bine.” Scena este prezentată, și am ajuns acum la punctul culminant al creației, care este omul. Adam e o siluetă deschisă în contrast cu fundalul întunecat. Dar privind mai de aproape, piciorul lui se sprijină agale de pământ, brațul îi atârnă, leneș, pe genunchi. Lui Adam îi lipsește sclipirea aceea interioară care-l va împinge către măreție. Acea măreție e pe cale de a fi transmisă de Creator prin acel deget, care este la doar un milimetru depărtare de Adam. Stăm deja ca pe ace, deoarece ne desparte un singur moment de acel contact, prin care omul își va descoperi scopul, se va ridica și își va ocupa locul în vârful creației. Apoi Michelangelo ne surprinde într-un mod extraordinar. Cine este în brațul celălalt? Eva, prima femeie. Nu! Ea nu e o idee târzie. Ea face parte din plan. Mereu era în plan. Priviți la ea! Cât e de apropiată de Dumnezeu. Mâna ei se încolăcește în jurul brațului Lui. Pentru mine, un istoric de artă american, din secolul XXI, acesta era momentul când pictura mi-a vorbit. Deoarece mi-am dat seama că această reprezentare a dramei umane ne vorbea mereu despre bărbați și femei, încât chiar în centrul imaginii, exact în inima plafonului, este pictată creația femeii, și nu a lui Adam. Și când îi vedem împreună în Grădina Edenului, ei cad împreună, iar posturile lor mândre se transformă în posturi rușinoase. Aceasta este o imagine critică pe plafon. Vă aflați exact în punctul în care voi și eu nu putem merge mai departe în Biserică. Incinta închisă ne ține departe de locașul sfânt și, asemenea lui Adam și Eva, suntem „izgoniți”. Scenele ce au mai rămas pe plafon oglindesc haosul lumii ce ne înconjoară. Acolo sunt Noe cu corabia sa pe apă. Acolo se află Noe. El face un sacrificiu și încheie o înțelegere cu Dumnezeu. Poate el este salvatorul. Însă nu Noe a cultivat struguri și nici nu el e cel care a inventat vinul, s-a îmbătat și a adormit buștean în hambar. E un mod ciudat de a proiecta plafonul. începând cu Dumnezeu care creează viața, și terminând cu un tip beat mort în hambar. Și, dacă îl comparăm cu Adam, poate vă gândiți că Michelangelo ne ia peste picior. El împrăștie întunericul folosind acele culori vii chiar sub Noe: smarald, topaz, roșu aprins pe hainele profetului Zaharia. Zaharia prevestește lumina care vine din est, și în acest punct suntem întorși spre o nouă destinație, cu vrăjitoare și profeți care ne vor conduce la o paradă. Aici sunt eroii și eroinele care ne poartă de grijă. iar noi îi urmăm pe tații și pe mamele noastre. Ei sunt inima acestui grozav motor uman, conducându-l înainte. Ne aflăm la cheia de boltă a plafonului, punctul culminant al acestui întreg, apare o siluetă care pare gata să cadă din spațiu în lumea noastră, atentând la spațiul nostru. Acesta este punctul cel mai important. Trecutul întâlnește prezentul. Această imagine, Iona, care a stat trei zile în pântecele balenei, pentru creștini reprezintă simbolul renașterii umanității prin sacrificiul lui Iisus, însă pentru mulțimea de vizitatori ai muzeului dintre toate religiile care vizitează muzeul zilnic, e momentul când trecutul îndepărtat întâlnește realitatea iminentă. Toate acestea ne duc spre arcada peretelui altarului, unde putem admira Judecata cea de Apoi, pictată în 1543, după ce lumea s-a schimbat din nou. Reforma a fragmentat Biserica, Imperiul Otoman a făcut din Islam un concept cunoscut de toți, iar Magellan a găsit o rută în Oceanul Pacific. Cum putea un artist de 59 ani, care n-a plecat mai departe de Veneția să vorbească acestei lumi noi? Michelangelo a ales să picteze destinul, acea dorință universală, comună nouă tuturor, pentru a lăsa o moștenire de excelență. În viziunea creștină a Judecății de Apoi, a sfârșitului lumii, Michelangelo ne-a dat o serie de figuri a căror corpuri sunt surprinzător de frumoase. Nu mai există haine, nu mai există portrete a fețelor exceptând doar câteva. E o compoziție alcătuită doar din corpuri, 391 de corpuri, nu există două la fel, toate sunt unicat, asemenea nouă. Pornesc din colțul de jos, despărțiți de podea zbătându-se și încercând să se înalțe. Cei care au reușit s-o facă, se apleacă să-i ajute pe ceilalți și într-o scenă uluitoare, vedem un om negru și un om alb fiind ridicați împreună într-o viziune incredibilă a unității umane în această nouă lume. În arena leilor se află câștigătorii. Acolo vedeți bărbați și femei complet dezbrăcați precum atleții. Ei sunt cei care au depășit greutățile, în viziunea lui Michelangelo, sunt cei care combat greutățile și depășesc obstacolele - ei sunt exact ca atleții. Deci, avem bărbați și femei care se încovoaie, postează în această lumină extraordinară. Deasupra acestei adunări se află Iisus, odată ca om suferind pe cruce, iar acum drept Stăpân glorios în cer. După cum Michelangelo a dovedit în pictură, loviturile soartei, dificultățile și obstacolele nu limitează perfecțiunea, ci o făuresc. Prin aceasta ajungem la o concluzie ciudată. Aceasta este capela privată a Papei, și cel mai bun mod de a-l descrie este acela de adunătură de nuduri Michelangelo a încercat doar să folosească cel mai bun limbaj artistic, cel mai universal limbaj artistic la care se putea gândi: acela al corpurilor umane. În loc de a prezenta virtutea precum curajul sau auto-controlul, el a împrumutat din colecțiile minunate de sculpturi ale lui Iulius II pentru a arăta puterea interioară transmisă prin puterea exterioară. Un contemporan a scris faptul că capela este prea frumoasă pentru a nu naște controverse. Și controverse au apărut. Michelangelo a aflat curând că din cauza tiparului, plângeri împotriva nudității au apărut peste tot, iar capodopera sa reflectând drama umană a fost etichetată drept pornografie. La acel moment a mai adăugat alte două portrete, reprezentând omul care l-a criticat, un curtean al Papei și pe el însuși, ca pleavă uscată, departe de a arăta ca un atlet, în mâinile unui martir suferind îndelung. În anul in care a murit, a văzut multe dintre figurile sale acoperite, un triumf al distragerilor banale asupra măreţiei sale. Și iată. Acum ne aflăm în prezent. Suntem prinși în spațiul dintre începuturi și sfârșituri, în totalitatea grozavă, imensă a experienței umane. Capela Sixtină ne forțează să privim în jur ca într-o oglindă. Cine sunt eu în această pictură? Sunt cel din mulțime? Sunt oare bărbatul băut? Sunt oare atletul? Pe măsură ce părăsim acest paradis de o frumusețe măreață, suntem inspirați să ne punem cele mai mari întrebări ale vieții: cine sunt eu și care este rolul pe care îl am în acest teatru al vieții? Mulțumesc. (Aplauze) Bruno Giussani: Elizabeth Lev, vă mulțumim. Elizabeth, ai menționat toată această controversă cu pornografia, prea multe nuduri, scene din viața de zi cu zi și lucruri nepotrivite în ochii celor din acele timpuri. Însă povestirea e mai complexă. Nu e vorba doar despre acoperirea sau retușarea unor figuri. Această operă de artă era cât pe ce să fie distrusă din acest motiv. Elizabeth Lev: Efectul Judecății de Apoi a fost unul enorm. Tiparul a făcut posibil ca toată lumea să o vadă. Nu era ceva ce s-a întâmplat în decurs de câteva săptămâni. S-a întâmplat în decurs de 20 de ani. Articole și plângeri au fost adresate Bisericii: „Cum vă permiteți să ne predicați cum să ne trăim viața? Ați observat că este pornografie în Capela Papei?” După atâtea plângeri și insistențe de a încerca, efectiv, de a distruge capodopera, a sosit anul în care Michelangelo a decedat, iar Biserica a găsit, în final, un compromis, o modalitate de a salva pictura, și acesta a constat în adăugarea a 30 de acoperăminte. De aici provine originea frunzei de smochin. Așa s-a întâmplat. Și a venit din partea Bisericii care încerca să salveze o operă de artă, în loc să o distrugă. BG: Ceea ce ne-ai prezentat astăzi nu este discursul clasic pe care oamenii îl aud când vizitează Capela Sixtină. (Râsete) EL: Nu știu. Este cumva o reclamă? (Râsete) BG: Nu, nu neapărat. E doar o declarație. Arta se lovește astăzi de probleme. Prea mulți oameni vor s-o vadă, și peste 5 milioane de persoane înghesuindu-se pe ușa aceea micuță și experimentând-o într-un mod complet diferit. faţă de cum am făcut-o noi. EL: De acord. Cred că e foarte drăguț să te oprești și să admiri. Dar să realizăm că chiar și așa, cu 28.000 de vizitatori pe zi, chiar în zilele noastre, când sunteți acolo cu toți ceilalți oameni priviți în jur și gândiți-vă cât e de extraordinar faptul că niște pereți pictați acum 500 de ani în urmă îi pot atrage pe toți acești oameni care stau lângă voi, uitându-se în jur cu gurile căscate. Frumusețea ne vorbește tuturor depășind timpul și spațiul geografic. BG: Liz, grazie. EL: Grazie a te. BG: Mulțumesc. (Aplauze)