Numele meu e Harry Baker. Harry Baker mă cheamă pe mine. Dacă și numele tău ar fi Harry Baker, atunci m-aș numi la fel... ca tine. (Râsete) E doar o scurtă introducere. Da, sunt Harry. Studiez matematica. Scriu poezii. Așa că m-am gândit sa încep cu o poezie de dragoste despre numere prime. (Râsete) Se numește „59”. Voiam să o numesc „Iubire în prim plan”. Dar exact reacția asta m-a reținut. (Râsete) Așadar „59”. 59 se trezește pe partea cealaltă a patului. Vede că părul îi stă pe o parte a capului. Îi ia sub un minut să vadă că e pentru că așa a dormit. Caută niște haine cu care se-mbracă. Se uită apoi în oglindă și pare să-i placă De cum arată, necizelat, dar c-o neglijență studiată. Uitându-se afară, vede ceea ce-l bucură zi de zi, o vede pe 60 vizavi. 60 era frumoasă. Pielițe perfect tăiate, îmbrăcată cu rigurozitate. Nu era grosolană sau brutală. Fără greșeală, mereu punctuală, mai la fix decât sună la școală, dar cu atitudine foarte domoală. 59 voia să-i spună că știe care e floarea ei favorită. Se gândea la ea în fiecare oră, minut și secundă. Dar știa că nu va fi a lui, că nu-i va ieși. Deși locuia vizavi, trăiau din lumi diferite. Pe când 59 îi admira cifra perfect rotundă, 60 îl credea 59 puțin cam impar. (Râsete) Unul dintre filmele lui preferate era „101 dalmațieni”. Ea prefera continuarea. Lui i se părea romantic că erau tragici îndrăgostiți Ce vor trece piedici fără număr ca să fie fericiți. Dar ea păstra principiile impuse de părinți, Că nu pot fi egali cei diferiți. Chiar dacă atunci s-a simțit prost fără seamă Iubind o fată condusă de-o absurdă mamă, Ar fi trebuit să fie consolat de simpla adunare. Dacă scazi 59 din 60 rămâi cu unul. Și iată că după două luni de umblat ca nebunul, 61 de zile mai târziu, a găsit-o pe 61, Își pierduse cheile și părinții lui nu erau. Venind de la școală s-a dus la o casă Și văzând cifrele ușor strâmbe pe ușă S-a întrebat de ce pân-acum nu s-au cunoscut, Iar când ea i-a deschis a rămas uluit. 61 era ca 60, dar mai mult cu un pic. (Râsete) Avea ochi mai frumoși, și un zâmbet mai cald, Ca el, avea un stil mai lejer și mai relaxat, Ca la el, totul era pus haotic, grămadă, Ca la el, mama ei lăsa prietenii să mai șadă. Fiindcă era ca el, și-o plăcea, Bănuia că și ea l-ar plăcea dacă ar ști că era ca ea, De data asta era diferit. Fata era super tare, Și-a luat inima în dinți și-a întrebat-o ce cifre are. – Sunt 61, a spus ea. – Eu sunt 59, a spus el zâmbind larg. Azi m-am simțit foarte bine, Așa că mâine, dacă vrei, vii pe la mine? – Bine, a spus ea. Altcineva, la fel de ciudat, îi plăcea, Deci prima întâlnire s-a stabilit. El a fost gata doar un minut mai devreme, N-a contat, ea a întârziat un minut. Și de-atunci au vorbit fără oprire, Că le plăcea „X Factor”, că aveau doi divizori, Că asta nu conta, erau mai puternici prin deosebire, Până seara au aflat că se potriveau. Și într-o zi când ea vorbea despre 60 cea încrezută, a văzut că 59 avea o atitudine tăcută. El a roșit și i-a mărturisit: – N-a fost nimic, dar e bine fiindcă m-a condus la tine. Vedeți, 61 era isteață și deloc geloasă, L-a privit în ochi și i-a spus drăgăstoasă, „Tu 59, eu 61, împreună suntem de 2 ori mai mult decât ar putea fi 60 vreodată.” (Râsete) 59 avea lacrimi în ochi deja, Era fericit cu o fată unică în viața sa. I-a spus că a fi prim înseamnă Că inima lui se împarte doar între el și o singură ea Și ea era cea căreia voia să-i dăruiască inima, Ea simțea la fel și acum știa că filmele nu erau complet adevărate. Pentru că acolo nu era dragoste, ci doar o afinitate, Căci ei erau exemplul prim al iubirii adevărate. Mulțam. (Aplauze) Aceasta a fost prima mea poezie. Era pentru o seară de poezie cu tema numerelor prime, (Râsete) care s-a dovedit a fi un concurs de poezii despre numere prime. Am câștigat concursul de poezie despre numere prime, sau cum îmi place să spun, am devenit un prim ministru. (Râsete) Și astfel am descoperit așa numitele „meciuri de poezie”. Dacă nu știți ce e un meci de poezie, e un format apărut în America acum 30 de ani ca să-i păcălească pe oameni să vină la evenimentele de poezie punând un termen interesant în nume, ca „meci”. (Râsete) Și fiecare participant are la dispoziție 3 minute apoi diverși spectatori arată note ajungând la un scor numeric, vreau să spun, spărgea bariera dintre interpret si spectatori și încuraja o conexiune cu ascultătorii. Mai înseamnă și că poți câștiga. Și câștigând un meci de poezie, poți să te numești campion și să pretinzi că ești wrestler, iar dacă pierzi un meci de poezie, poți spune „Poezia e o artă subiectivă, nu poți să pui numere pe așa ceva.” (Râsete) Dar mi-a plăcut, am participat și am devenit campionul Marii Britanii și am fost invitat la Cupa Mondială de Poezie din Paris, ceea ce era incredibil. Erau oameni din toată lumea, vorbeau pe limbile lor și erau jurizați de cinci necunoscuți francezi. (Râsete) Și, cumva, am câștigat. Era grozav. Am călătorit prin lume de atunci, dar înseamnă și că următoarea poezie e, tehnic, cea mai bună poezie din lume. (Râsete) Deci... (Aplauze) După părerea a cinci necunoscuți francezi. Se numește „Oameni de hârtie”. Îmi plac oamenii. Mi-ar plăcea niște oameni de hârtie. Ar fi violeți oamenii de hârtie. Pot fi decupați oamenii de hârtie. Oameni decupați, violeți, de hârtie. „Cum proptești oamenii decupați, violeți, de hârtie?” Vă aud strigătul. Păi eu... Probabil aș propti oamenii decupați, violeți, de hârtie cu o agrafă de hârtie pentru oamenii decupați, violeți, dar aș pregăti și adezivi potriviți, ca alternativă, un pachet de Blu Tack, în caz că hârtia alunecă. Aș putea construi o metropolă decupată. Dar n-am chef de politicile oamenilor de hârtie. Politicieni de hârtie cu politicile lor subțiri, promisiuni încălcate, fără scuze adecvate. Ar fi un mic eu de hârtie. Și un mic tu de hârtie. Ne-am uita la un TV de hârtie cu programe pay-per-view. (Râsete) Am vedea rapperii macilor de hârtie cântând despre hârtiile lor sau am privi mașinuțe de hârtie blocate în trafic pe autostrada A4... (Râsete) ...de hârtie. Ar fi o prințesă Kate de hârtie, dar ne-am uita toți după Pippa de hârtie, și-am trăi toți cu teama lui Jack Spintecătorul de Hârtie, fiindcă propaganda de hârtie propagă prejudiciile oamenilor, ziarele tipăresc poze cu teroriștii fotogenici. Un mic eu de hârtie. Un mic tu de hârtie. Într-o populație decupată, ar apărea și probleme. Ar fi un parlament pompos din hârtie, rămas în urmă, care ignoră protestele oamenilor despre tăieturile de hârtie, apoi protestele pașnice de hârtie ar mărunțite de tunurile cu confetti ale poliției preventive. Da, ar fi tot bani de hârtie, așa că ar fi și lăcomia hârtiei, iar porcușorii bancheri de hârtie ar băga în buzunare, cumpărând potpuri să-și pipereze proprietățile de hârtie, alții trăiesc în sărăcie și nu e bine cunoscut. O economie potrivit de săracă unde mulți sunt săraci, dar nevoile lor ignorate, banii se duc pe războaiele mari. Armate de origami plănuiesc avioane de hârtie iar noi rămânem închiși în lanțurile de hârtie, dar mai grav e că pare să rămână neschimbat, se schimbă doar cine conduce și pe cine dă vina, dau nume, uitând că numele sunt persoane, până la urmă totul se reduce la oameni. Îmi plac oamenii. Chiar dacă situația e gravă, doar oamenii pot oferi inspirație, iar pe hârtie, e greu să vezi cum facem față. Dar la fundul Cutiei Pandorei e încă speranța, și încă sper fiindcă cred în oameni. Oameni ca bunicii mei. Care în fiecare zi de când m-am născut petrec un moment dimineața rugându-se pentru mine. Adică 7892 de zile fără pauze în care cineva verfica să fiu bine, iar asta e uimitor. Oameni ca mătușa mea, care face teatru cu deținuți. Oameni care sunt capabili de iertare adevărată Oameni ca palestinienii persecutați. Oameni care fac totul să ai o viață mai bună și nu așteaptă recompensă. Vedeți, oamenii au potențialul puterii. Cei de la putere tind să se pretindă victime, dar nu trebuie să le cedăm. Și o populație de hârtie e tot așa. Un mic eu de hârtie. Și un mic tu de hârtie. Într-o populație decupată, problemele sunt tot decupate, dar chiar dacă s-ar prăbuși lumea toată tot am scoate-o la capăt. Pentru că suntem oameni. Mulțumesc. (Aplauze) Mulțumesc mult. Mai am timp pentru încă una. Pentru mine, poezia e modul absolut de idei fără frontiere. La început oamenii care m-au inspirat erau aceia cu povești uimitoare, iar eu credeam, băiat de 18 ani cu o viață fericită, că era prea normală, dar puteam crea lumi în care puteam vorbi despre experiențele mele, de visuri și convingeri. Deci e uimitor să fiu aici, azi. Mulțumesc că sunteți aici. Dacă nu erați, ar fi fost cam ca repetiția de ieri. (Râsete) E mai amuzant așa. Ultima se numește „Copilul Soarelui”. Mulțumesc pentru c-o ascultați. Bătrânul Soare era mândru de soarele fiu, Îi lumina ziua să-și vadă băiețelul zglobiu, Nu pentru ce făcea sau ce probleme depășea, Ci pentru că o fire însorită mereu avea. Dar n-a fost mereu așa. Au fost momente că-ncerca lumina să-și acopere, Căci uneori, orice stea dă de greu, Și-are nevoie de-o lumină mai mare de-ntuneric căutând scăpare. Dacă ne-ntoarcem în nebuloasă, la nașterea sa, Știm că n-a fost nicicând obișnuit, Avea o strălucire, un licărit, Nu era a lui Midas, atingerea, Dar totul în jur devenea bronz, oriunde mergea. Da, soarele era iubit, de unii mai mult, de alții puțin, Ca Joseph cu frații lui și haina colorată, Să ieși în evidență aduce și bune și rele odată, Iar gelozia creează inamici din cei umbriți Cum sunt Oamenii Umbrei. Oamenii Umbrei nu-l plăceau pe Copilul Soarelui, El scotea la vedere toate lucrurile întunecate făcute, Iar strălucind, arăta toate ascunzișurile Oamenilor Umbrei, Așa c-au făcut un plan malefic, să scape de el, Întâi au râs de petele lui solare, Dărâmându-i visurile, de parcă trăgeau cu pistoale, Care-i aminteau că nu-i destul de trendy, În gașca populară la școală, nu poate fi, Că umbla prin spațiu și trebuia să-l aducă ei pe Pământ, Că venea din nimic și tot atât valora, Că nu va merge la facultate, la cursuri, Singurele lui clase vor fi clasele de arsuri, De la oricine se va apropia, I-au spus că prea tare lumina, Și de-aia nimeni în ochi nu-l privea, Mintea i s-a-nnorat, La fel cerul Din lacrimi evaporate, Când în lacrimi a dat. Fiindcă era sclipitor, fiul soarelui, cu o fire caldă, Iar înăuntru ardea feroce, De cuvintele umbriților rănit atroce, Ce rupeau găuri în sufletul lui, lăsau goluri, Inima lui s-a-ntărit, scânteia s-a-ntunecat, Când îl ridiculizau, flăcările i se domoleau, Credea că-l vor plăcea dacă-și scădea lumina, Dar erau ocupați cu Fulgerul, râdeau de cât de rău țintea, Nu putea să se-mpace cu ce-i ziseseră, S-a lăsat eclipsat de ce spuseseră, A căzut într-o stare de Soare Hoinar, Simțindu-se ca lovit în plexul solar. Dar atunci a venit domnișoara Rază de Soare Fredonând cântecul ei preferat, că ești făcut să fii tare, Că nu trebuie să te schimbi să fii primit, să fii doar cu tine onest, fiindcă toți suntem stele în suflet. Domnișoara Rază de Soare era frumoasă, Tipul de fată pe care dac-o priveai, de toate uitai, Dar el pe ea n-o putea uita, Cum a văzut-o imaginea ei pe retină-i ardea, Nu era din lumea asta, și ea l-a acceptat, De câte ori ea era acolo, simțea Că nimic prea sumbru nu era, și îndrăznea să viseze, Umbrele nu se vedeau nicaieri, când ea era acolo să lumineze. Ochii lui se aprindeau cum n-ar putea să mimeze, Când zâmbea, razele ei ștergeau toate cuvintele care-l răneau. Își dădeau porecle, „soare hazliu” sau „stea rece”, Și încet, peste problemele lui a putut trece, Ea era una într-un șeptiliard, și era strălucitoare, Putea încălzi sângele cu o privire răpitoare, Din Chile-n Brazilia, iubită de miliarde și mii, L-a învățat pe Copilul Soarelui ce-nseamnă să revii. I-a spus „Tot întunericul din lume Nu poate stinge măcar o lumânare, Deci cum ar putea să oprească lumina ta? Doar tu o poți diminua, iar cerul e acum limita, Arde-ți, deci, critica.” Dacă ochii sunt fereastra sufletului, ea a tras perdelele Și-a lăsat peste durere să intre soarele. Într-un univers potrivnic, stelele au rămas împreună, Iar când zilele devin nopți, amintirile rămân întotdeauna, Chiar dacă la meteo zice sau nu, ziua e bună, Soarele strălucește mereu, chiar și după nor de furtună. Da, Copilul Soarelui e strălucitor, cu o fire caldă, Iar înăuntru arde feroce, Consumând focul inspirat peste galaxii De fata care a crezut tot ce el putea fi. Mulțumesc foarte mult. (Aplauze)