În această seară voi încerca să demonstrez
că a invita o persoană dragă,
un prieten sau chiar un străin
pentru a înregistra un interviu
evocator împreună
ar putea constitui unul dintre cele
mai importante momente din viața lor
și a voastră.
La 22 de ani am avut norocul
de a-mi găsi vocația
când am început să fac reportaje la radio.
Cam tot pe atunci
am aflat ca tatăl meu,
de care eram foarte apropiat, era gay.
Am fost foarte surprins.
Eram o familie foarte apropiată
și am fost foarte la pământ.
Odată, în una din conversațiile
noastre dificile,
tatăl meu mi-a vorbit
despre conflictul din Stonewall.
Mi-a spus că într-o seară în 1969,
un grup de tineri travestiți
negri și latini
au răspuns atacurilor poliției
la un bar gay din Manhattan,
numit Stonewall Inn,
și altercația a lansat mișcarea modernă
pentru drepturile persoanelor gay.
Povestea aceasta m-a uimit
și mi-a captat interesul.
Așa că am decis să-mi iau reportofonul
și să aflu mai multe.
Cu ajutorul unui tânăr arhivist,
Michael Shirker,
am reușit să găsim persoane care au fost
la Stonewall Inn în acea noapte.
Înregistrând aceste interviuri,
mi-am dat seama
că microfonul îmi permitea
să merg în locuri în care
nu aș fi ajuns altfel
și să discut cu oameni cu care
altfel nu aș fi vorbit vreodată.
Am avut privilegiul să cunosc
unii dintre cei mai uimitori,
puternici și curajoși oameni
pe care i-am întâlnit vreodată.
Pentru prima dată,
povestea despre Stonewall
a fost spusă unui public național.
I-am dedicat programul tatălui meu.
Mi-a schimbat relația cu el
și mi-a schimbat viața.
În următorii 15 ani am realizat
multe alte documentare la radio
cu intenția de a aduce la lumină oameni
de care auzim prea rar în mass-media.
De fiecare dată, vedeam
cum simplul fapt de a fi intervievat
putea însemna atât de mult,
mai ales pentru cei cărora li s-a spus
că poveștile lor nu contează.
Vedeam cum își îndreptau spatele
când începeau să vorbească la microfon.
În 1998 am făcut un documentar
despre ultimele moteluri
din Bowery, Manhattan.
Unii au stat în aceste hoteluri
ieftine zeci de ani.
Trăiau în camere mici
cât o celulă de închisoare
care erau acoperite cu plasă,
ca să nu se poată sări
dintr-o cameră în alta.
După ceva timp, am scris o carte despre
acești bărbați cu fotograful Harvey Wang.
Îmi amintesc când am intrat
într-un motel cu o primă ediție a cărții
și i-am arătat unui băiat pagina sa.
A privit pagina în tăcere,
apoi mi-a luat cartea din mână
și a început să alerge pe holul lung
și îngust ținând cartea deasupra capului
și strigând: „Exist! Exist!"
(Aplauze)
„Exist" a devenit în multe moduri
sloganul pentru StoryCorps,
o idee nebună pe care am avut-o
acum 12 ani.
Ideea era să folosesc documentarele
în mod complet diferit.
De obicei, documentarele din mass-media
foloseau interviurile
pentru a crea o lucrare de artă,
de divertisment sau educativă
care să fie văzută și auzită
de un public numeros.
Dar eu am vrut să încerc ceva nou,
în care interviul în sine
să fie scopul proiectului
și astfel să le dau multor oameni
șansa de a fi ascultați.
Acum 11 ani, în stația Grand Central,
am construit o cabină unde oricine
poate veni să onoreze pe cineva
intervievându-i despre viața lor.
Venind la cabină ești întâmpinat
de un asistent care te aduce înăuntru.
Stai în fața cuiva,
de exemplu bunicul tău,
pentru aproape o oră,
timp în care asculți și discuți.
Mulți se gândesc la asta ca și cum ar fi
ultima lor conversație,
ce aș vrea să întreb
sau să îi spun acestei persoane
care înseamnă atât de mult pentru mine?
La sfârșitul conversației,
primești o copie a interviului
și o altă copie e trimisă
la American Folklife Center
la Biblioteca Congresului,
ca într-o bună zi stră-stră-strănepoții
tăi să îl poată cunoaște pe bunicul tău
prin vocea și povestea lui.
Am deschis cabina asta în unul
din cele mai aglomerate locuri din lume
invitând pe oricine să poarte
o conversație atât de intimă
cu o altă persoană.
Nu știam dacă va fi o idee bună,
dar încă de la început a funcționat.
Oamenii tratau întreaga experiență
cu foarte mult respect
și conversații uimitoare
au avut loc înăuntru.
Vă voi arăta un extras animat
dintr-un interviu înregistrat
în cabina din Grand Central.
Joshua Littman, de 12 ani,
îi lua un interviu mamei sale, Sarah.
Josh are sindromul Asperger.
Copiii cu acest sindrom sunt
incredibil de deștepți,
dar nu se descurcă bine pe plan social.
De obicei au niște obsesii.
În cazul lui Josh – animalele.
Iată-l pe Josh vorbind cu mama sa, Sarah
în Grand Central acum nouă ani.
(Video) Josh Littman:
Pe o scară de la 1 la 10,
crezi că viața ta ar fi diferită
fără animale?
Sarah Littman: Cred că viața
ar fi de nota 8 fără animale,
pentru că ele ne fac viața mai plăcută.
JL: Cum altcumva ar fi diferită viața
fără ele?
SL: Nu m-aș supăra dacă nu ar fi
gândaci și șerpi.
JL: Mie îmi plac șerpii dacă nu sunt
veninoși, sau constrictori.
SL: Mda, mie nu prea îmi plac.
JL: Gândacii sunt insecte
pe care ne place să le urâm.
SL: Da, așa e.
JL: Te-ai gândit vreodată
că nu te vei descurca cu un copil?
SL: Țin minte că atunci când erai mic
ai avut colici și plângeai încontinuu.
JL: Ce e colica?
SL: E o durere de stomac
care te face să plângi cam patru ore.
JL: Țipam mai tare decât Amy?
SL: Destul de tare,
dar Amy avea vocea mai ridicată.
JL: Mi se pare că toți o plac
pe Amy mai mult,
ca și cum ea e îngerașul perfect.
SL: Înțeleg de ce crezi că oamenii
o plac pe Amy mai mult,
și nu e din cauza sindromului Asperger,
dar e mai ușor pentru Amy
să fie prietenoasă,
pe când ție cred că îți este mai greu.
Dar oamenii care te cunosc cu adevărat
te iubesc foarte mult.
JL: Ca Ben, sau Eric, sau Carlos?
SL: Da...
JL: Adică eu am prieteni mai de calitate,
dar în cantitate mai mică?
SL: Nu voi estima calitatea, dar cred –
JL: Adică, la început Amy o iubea
pe Claudia, apoi o ura,
o iubea pe Claudia, după o ura.
SL: Așa sunt fetele, dragule.
Important e că tu ai
câțiva prieteni foarte buni,
și de asta ai nevoie
cu adevărat în viață.
JL: Am devenit fiul pe care ți l-ai dorit
când m-am născut?
Ți-am îndeplinit așteptările?
SL: Mi-ai depășit așteptările, scumpule.
Normal, ai așteptări despre cum
va fi copilul tău,
dar tu m-ai ajutat să mă dezvolt
ca părinte, fiindcă gândești –
JL: Păi, eu te-am făcut părinte.
SL: Tu m-ai făcut părinte, bun argument.
(Râsete)
Dar și pentru că gândești diferit
de ce spun cărțile pentru părinți,
a trebuit să învăț să gândesc
creativ cu tine.
Așa am devenit mai creativă
ca persoană și ca părinte
și îți voi fi mereu recunoscătoare.
JL: Și asta te-a ajutat
când s-a născut Amy?
SL: M-a ajutat când Amy s-a născut,
dar tu ești atât de special pentru mine
și sunt foarte norocoasă că ești fiul meu.
(Aplauze)
După ce povestea
a fost difuzată la radio,
Josh a primit sute de scrisori
spunându-i ce copil minunat e.
Mama lui, Sarah, le-a adunat într-o carte
iar când Josh era jignit la școală,
citeau scrisorile împreună.
Vreau să vă spun că doi dintre eroii mei
sunt în seara asta aici cu noi.
Sarah Littman și fiul ei, Josh,
care e acum student eminent.
(Aplauze)
Mulți oameni plâng
când aud poveștile StoryCorps,
dar nu pentru că sunt triste.
Majoritatea nu sunt.
Cred că e pentru că auzi
ceva autentic și pur acum,
când uneori e greu să distingi
între ce e real și ce e reclamă.
E un fel de „anti-reality-show”.
Nimeni nu vine la StoryCorps
să se îmbogățească.
Nimeni nu vine pentru faimă.
E un act de generozitate și dragoste.
Mulți sunt oameni obișnuiți
vorbind despre vieți trăite cu bunătate,
curaj, decență și demnitate.
Când auzi asemenea povești,
simți că pășești pe pământ sfânt.
Experimentul din Grand Central
a dat roade,
așa că ne-am extins în toată țara.
Astăzi, mai mult de 100 000 oameni
în toate cele 50 de state
în mii de orașe din America
au realizat interviuri StoryCorps.
În prezent e cea mai mare colecție
de voci umane compusă vreodată.
(Aplauze)
Am angajat și pregătit sute de asistenți
care să ghideze oamenii
pe parcursul experienței.
Majoritatea lucrează pentru un an sau doi,
călătorind prin țară pentru a culege
înțelepciunea umanității.
Ei se consideră martori,
iar dacă îi întrebi,
toți asistenții îți vor spune
că cel mai important lucru
pe care l-au învățat fiind prezenți
în timpul interviurilor
e că oamenii sunt în esență buni.
Cred că în primii ani ai StoryCorps,
puteai spune
că selecția era discriminatorie.
Dar după zeci de mii de interviuri
cu orice fel de persoane
în toată țara -- bogați, săraci,
de la 5 la 105 ani,
în 80 de limbi diferite,
din întregul spectru politic --
trebuie să crezi că poate oamenii ăștia
chiar încearcă să realizeze ceva.
Și eu am învățat atât de mult
din aceste interviuri.
Am învățat despre poezia,
înțelepciunea și grația
care se regăsesc în cuvintele
oamenilor din jurul nostru,
când ne facem timp să ascultăm.
Ca în acest interviu
dintre angajatul unei case de pariuri
din Brooklyn, Danny Perasa,
care a adus-o pe soția sa, Annie,
să-i vorbească despre dragostea lui.
(Audio) Danny Perasa: Vezi
cum stau lucrurile,
mereu mă simt vinovat
când îți spun „Te iubesc”.
Și îți spun atât de des,
îți spun să îți amintesc
că oricât de bondoc aș fi,
cuvintele vin de la mine.
E ca și cum ai asculta un cântec frumos
la un radio defect
și e frumos din partea ta
că mai ții radioul prin casă.
Annie: Dacă nu găsesc un bilet pe masă,
cred că ceva nu e în regulă.
Îmi scrii un bilet de dragoste
în fiecare dimineață.
DP: Singurul lucru care ar putea
să meargă rău,
ar fi să nu găsesc un pix.
AP: Prințesei mele,
E extrem de ploios azi afară,
te sun la 11:20 dimineață.
DP: E o prognoză meteo romantică.
AP: Și te iubesc.
Te iubesc. Te iubesc.
DP: Când un tip are o căsnicie fericită,
indiferent de ce se întâmplă la muncă,
sau în restul zilei,
are un adăpost când ajunge acasă.
E o bucurie să știi
că poți îmbrățișa pe cineva,
fără ca ei să te dea afară
spunând: „Ia-ți mâinile de pe mine!”
Să fii căsătorit e ca și cum
ai televizor color.
Nu vrei să te mai întorci la alb-negru.
(Râsete)
DI: Danny avea cam 1 metru 50,
avea ochii cruciș și un singur dinte.
Dar Danny Perasa era mai romantic
decât toți actorii de la Hollywood
luați împreună.
Ce altceva am învățat?
Am învățat despre capacitatea
aproape de neimaginat
a spiritului uman de a ierta.
Am învățat despre putere
și tărie de caracter.
Ca în interviul cu Oshea Israel
și Mary Johnson.
În adolescență, Oshea l-a ucis
pe singurul fiu al lui Mary,
Laramiun Byrd,
într-un conflict de stradă.
După 10 ani, Mary a mers la închisoare
să-l cunoască pe Oshea și să afle
cine era persoana
care îi luase viața fiului ei.
Treptat și în mod remarcabil,
au devenit prieteni.
Iar când a fost eliberat din penitenciar,
Oshea s-a mutat lângă Mary.
Acesta e un extras scurt din conversația
avută când Oshea a fost eliberat.
(Video) Mary Johnson: Fiul meu
biologic nu mai e printre noi.
Nu l-am văzut absolvind,
iar tu mergi acum la universitate.
Voi avea șansa să te văd
pe tine absolvind.
Nu l-am văzut pe el căsătorindu-se.
Să sperăm că într-o zi,
voi trăi asta cu tine.
Oshea Israel: Doar să vă aud
spunând aceste lucruri
și fiind în viața mea așa cum o faceți
sunt o motivație.
Mă motivează să fiu sigur
că urmez drumul bun.
Credeți încă în mine
și faptul că faceți asta în ciuda durerii
pe care v-am provocat-o
e uimitor.
MJ: Știu că nu e ușor
să împărtășim această poveste,
chiar și cum stăm acum privindu-ne.
Știu că nu e un lucru ușor
și admir că poți face asta.
OI: Vă iubesc, doamnă!
MJ: Și eu te iubesc, fiule!
(Aplauze)
În nenumărate ocazii mi-au fost reamintite
curajul și bunătatea oamenilor
și cum cursul istoriei
chiar înclină spre justiție.
Ca în povestea lui Alexis Martinez,
născută Arthur Martinez
în Harold Ickes în Chicago.
În interviu vorbește cu fiica ei, Lesley,
despre cum a intrat într-o gașcă
ca adolescent
și cum mai târziu a devenit femeia
care a fost mereu menită să fie.
Acestea sunt Alexis și fiica ei, Lesley.
(Audio) Alexis Martinez: Unul dintre cele
mai dificile lucruri a fost
că îmi era mereu frică
că nu îmi va fi permis
să fiu alături de nepoții mei.
Și voi ați dat gândul ăsta la o parte,
tu și soțul tău.
Unul din roadele acestui lucru
e relația mea cu nepoatele mele.
Uneori se ceartă dacă sunt
o „ea” sau un „el”.
Lesley Martinez: Dar sunt libere
să discute asta.
AM: Sunt libere să vorbească despre asta,
iar pentru mine e un miracol.
LM: Nu trebuie să îți ceri iertare.
Nu trebuie să te ascunzi.
Nu te vom izola și asta mi-am dorit
mereu să știi, că ești iubită.
AM: Să știi că trăiesc asta
în fiecare zi.
Merg pe stradă ca o femeie
și sunt împăcată cu cine sunt.
În fine, îmi doresc să fi avut
o voce mai subțire,
dar acum sunt înconjurată de dragoste
și încerc să trăiesc așa în fiecare zi.
DI: Acum sunt înconjurată de dragoste.
Vă voi spune un secret despre StoryCorps.
Îți trebuie curaj să porți
asemenea conversații.
StoryCorps se adresează
mortalității noastre.
Participanții știu că înregistrările
vor fi ascultate
când ei nu vor mai fi printre noi.
Ira Byock, un doctor într-un azil,
a lucrat cu noi pentru a lua interviuri
celor aflați pe moarte.
A scris o carte numită
Patru lucruri care contează cel mai mult
despre cele patru lucruri pe care ai vrea
să le spui celor mai importanți oameni
din viața ta, înainte de moarte:
Mulțumesc
Te iubesc
Iartă-mă
Te iert
Sunt cele mai puternice cuvinte
pe care ni le putem spune
și asta se întâmplă des
în cabina StoryCorps.
E șansa de a trăi un moment
de deplină împăcare cu cineva drag:
fără regrete, nimic lăsat nespus.
E greu și necesită curaj.
Dar pentru asta trăim, nu?
Premiul TED...
Când am auzit de la TED și Chris
acum câteva luni
de posibilitatea premiului,
am fost șocat.
M-au rugat să formulez o dorință
pentru umanitate,
doar 50 de cuvinte.
Așa că m-am gândit,
am scris cele 50 de cuvinte
și la câteva săptămâni,
Chris m-a sunat și mi-a spus „Haide!”
Așa că aceasta e dorința mea:
Că voi ne veți ajuta
să luăm tot ce am învățat prin StoryCorps
și să îl facem accesibil lumii,
ca oricine oriunde să poată înregistra
un interviu semnificativ cu un alt om,
care va fi apoi arhivat
pentru posteritate.
Cum vom proceda? Cu asta.
Ne apropiem de un viitor în care oricine
din lume va avea acces la ele.
și au puteri pe care nu mi le-aș fi
închipuit acum 11 ani,
când am inițiat StoryCorps.
Are un microfon, îți explică
cum să faci
și poate trimite fișiere audio.
Acestea sunt elementele-cheie.
Așa că prima parte a dorinței
e deja în desfășurare.
În ultimele două luni
echipa StoryCorps a lucrat din greu
să creeze o aplicație care să scoată
StoryCorps din cabine
și să îl facă accesibil
oricui, oriunde și oricând.
StoryCorps consta în doi oameni
și un asistent,
ajutându-i să înregistreze conversația
care e păstrată pe veșnicie.
Dar în acest moment, lansăm o variantă
beta publică a aplicației StoryCorps.
Aplicația e un asistent digital
care te ghidează
de-a lungul interviului StoryCorps,
te ajută să alegi întrebări
și îți dă toate sfaturile pentru a realiza
un interviu StoryCorps elocvent.
Apoi cu un click îl trimiteți
la arhiva din Biblioteca Congresului.
Asta e partea ușoară, tehnologia.
Adevărata provocare vă rămâne vouă:
să luați această aplicație
și să vedeți cum o puteți folosi
în toată America și în jurul lumii.
În loc de mii de inteviuri
StoryCorps realizate pe an,
să înregistrăm zeci de mii,
sau chiar sute de mii,
sau și mai multe.
Imaginați-vă, de exemplu,
o temă la scară națională
în care liceeni care studiază
istoria Americii
realizează un interviu cu un bătrân
de Ziua Recunoștinței.
Într-un singur weekend,
o generație întreagă de vieți
și experiențe americane ar fi captate.
(Aplauze)
Sau imaginați-vă mame din părți
opuse ale unui conflict în lume,
stând de vorbă nu despre război,
ci pentru a se descoperi pe sine.
Făcând asta, încep să construiască
legături de încredere.
Sau poate că într-o zi va deveni
o tradiție globală
ca oamenii să fie onorați
cu un interviu StoryCorps
la aniversarea a 75 de ani.
Sau că oamenii din comunitatea voastră
merg în azile de bătrâni, spitale,
adăposturi și chiar închisori
înarmați cu această aplicație
pentru a onora oamenii
care nu sunt auziți în societate.
Să îi întrebe cine sunt,
ce au învățat în viață
și cum doresc să fie amintiți.
(Aplauze)
Acum 10 ani, am realizat un interviu
StoryCorps cu tatăl meu,
care era psihiatru și un cunoscut
activist gay.
Iată o fotografie a noastră la interviu.
Nu m-am gândit la acea înregistrare
până acum doi ani,
când tatăl meu, care părea
perfect sănătos
și consulta încă pacienți
40 de ore pe săptămână,
a fost diagnosticat cu cancer.
A murit la câteva zile.
Era 28 iunie 2012,
aniversarea incidentului de la Stonewall.
Am ascultat acel interviu
pentru prima oară la 3 dimineața
în ziua în care a decedat.
Am doi copii mici acasă
și am știut că singurul mod ca ei
să cunoască această persoană,
care a fost așa importantă în viața mea,
era prin acel interviu.
Nu credeam că aș putea aprecia
StoryCorps mai mult decât o făceam deja,
dar în acel moment,
am înțeles complet, cu toată ființa mea,
importanța acestor înregistrări.
În fiecare zi, oamenii îmi spun:
„Îmi doresc să-mi fi intervievat tatăl,
bunicul sau fratele”
„dar am așteptat prea mult.”
Acum nimeni nu mai trebuie să aștepte.
În prezent,
când modul în care comunicăm e
în mare parte trecător și insignifiant,
alăturați-vă proiectului nostru
de a crea o arhivă digitală
de conversații care sunt
trainice și semnificative.
Ajutați-ne să creăm acest cadou
pentru copiii noștri,
acest testament despre cine suntem
ca oameni.
Sper că ne veți ajuta
să îndeplinim această dorință.
Intervievați o rudă, un prieten
sau chiar un străin.
Împreună putem crea o arhivă
a înțelepciunii umanității
și poate făcând asta,
vom învăța să ascultăm mai mult
și să strigăm mai puțin.
Poate aceste conversații ne vor aminti
ce contează cu adevărat.
Și poate, poate
ne vor ajuta să înțelegem
adevărul simplu
că orice viață, fiecare în parte,
contează egal și etern.
Vă mulțumesc foarte mult.
(Aplauze)
Vă mulțumesc. Mulțumesc.
(Aplauze)
Mulțumesc
(Aplauze)