Acum 70 de mii de ani, strămoșii noștri erau animale insignifiante. Lucrul cel mai important de știut despre oamenii preistorici este că nu erau importanți. Impactul lor asupra lumii nu era cu mult mai mare decât cel al meduzelor sau licuricilor sau ciocănitorilor. Astăzi în schimb dominăm această planetă. Iar întrebarea este: cum am ajuns de acolo, aici? Cum ne-am transformat din maimuțe insignifiante, care își vedeau de treabă într-un colț al Africii, în stăpânii planetei Terra? De obicei căutăm diferențe între noi și restul animalelor, la nivel individual. Vrem să credem – eu vreau să cred – că e ceva anume la mine, la corpul meu sau la creierul meu, care mă face net superior câinelui, porcului sau cimpanzeului. Dar adevărul e că, la nivel individual, sunt jenant de asemănător unui cimpanzeu. Dacă m-ați pune împreună cu un cimpanzeu pe o insulă pustie și ne-ați lăsa să ne zbatem, să vedeți cine va supraviețui, sigur aș paria pe cimpanzeu, nu pe mine. Nu că ar fi ceva în neregulă cu mine personal. Cred că aproape pe oricare din voi v-ar lua și v-ar pune singuri cu un cimpanzeu pe vreo insulă, cimpanzeul s-ar descurca mult mai bine. Diferența semnificativă dintre oameni și restul animalelor nu o regăsim la nivel individual, ci la nivel colectiv. Oamenii domină planeta pentru că sunt singurele animale care pot coopera atât flexibil, cât și în grupuri foarte mari. Există și alte animale – ca insectele sociale: albine, furnici – care cooperează în grupuri mari, dar nu destul de flexibil. Cooperarea lor e foarte rigidă. E un singur mod în care poate funcționa un stup de albine. Dacă apare o ocazie nouă sau un pericol nou, albinele nu-și pot reinventa sistemul social peste noapte. De exemplu nu-și pot executa regina și stabili o republică a albinelor sau o dictatură comunistă de albine lucrătoare. Alte animale – mamifere sociale: lupii, elefanții, delfinii, cimpanzeii – pot coopera mult mai flexibil, dar numai în grupuri mici, deoarece cooperarea dintre cimpanzei se bazează pe cunoașterea intimă între ei. Eu sunt un cimpanzeu și tu ești un cimpanzeu și dacă vreau să cooperez cu tine, trebuie să te cunosc personal. Ce fel de cimpanzeu ești? Ești prietenos, ești rău? Pot să am încredere în tine? Dacă nu te cunosc, cum să cooperez cu tine? Singurul animal care poate combina cele două aptitudini și poate coopera atât flexibil cât și în grupuri foarte mari, suntem noi: homo sapiens. Unu contra unu și chiar 10 contra 10, cimpanzeii ar putea fi mai buni decât noi. Dar dacă pui 1000 de oameni contra 1000 de cimpanzei, oamenii ar câștiga detașat, pentru simplul motiv că 1000 de cimpanzei nu pot coopera deloc. Dacă ai înghesui 100 000 de cimpanzei pe strada Oxford, pe stadionul Wembley, în piața Tienanmen sau la Vatican, ar ieși haos, un haos total. Imaginați-vă stadionul Wembley cu 100 000 de cimpanzei. Nebunie totală. În schimb e ceva normal ca oamenii să se adune acolo cu zecile de mii și nu e haos, de obicei, ci rețele de cooperare extrem de sofisticate și eficiente. Toate realizările uriașe ale omenirii de-a lungul istoriei, fie construirea piramidelor, fie zborul pe lună, nu s-au bazat pe aptitudini individuale, ci pe aptitudinea de a coopera flexibil în grupuri mari. Gândiți-vă chiar la acest discurs pe care îl țin acum: stau în fața unui public de 300–400 de persoane, iar majoritatea îmi sunteți complet străini. La fel, nu îi cunosc pe toți care s-au ocupat să organizeze acest eveniment. Nu cunosc pilotul și echipajul avionului cu care am venit ieri la Londra. Nu-i cunosc pe cei care au inventat și fabricat microfonul acesta și camerele video care înregistrează ce spun. Nu-i cunosc pe cei care au scris cărțile și articolele pe care le-am citit ca să pregătesc discursul. Și categoric nu-i cunosc nici pe cei care vor urmări acest discurs pe Internet, undeva prin Buenos Aires sau New Delhi. Cu toate acestea, chiar dacă nu ne cunoaștem, putem colabora să creăm acest schimb global de idei. Cimpanzeii nu pot face asta. Ei comunică, bineînțeles, dar nu vei găsi vreun cimpanzeu care să călătorească la un grup îndepărtat ca să le țină un discurs despre banane sau elefanți, sau despre ce i-ar mai interesa pe cimpanzei. Cooperarea nu e mereu plăcută: toate lucrurile oribile pe care oamenii le-au făcut de-a lungul istoriei, – și am facut câteva lucruri oribile – toate sunt bazate pe o cooperare de proporții. Pușcăriile sunt un sistem de cooperare, abatoarele sunt un sistem de cooperare, lagărele de concentrare sunt un sistem de cooperare. Cimpanzeii nu au abatoare și pușcării și lagăre de concentrare. Să presupunem că v-am convins că într-adevăr dominăm lumea pentru că putem coopera flexibil în grupuri mari. Întrebarea care urmează firesc în mintea unui ascultător curios este: cum anume procedăm? Ce ne permite doar nouă, între toate animalele, să cooperam astfel? Răspunsul este: imaginația noastră. Putem coopera flexibil cu un număr nelimitat de străini, pentru că doar noi, dintre toate animalele de pe planetă, putem crea și crede în ficțiuni, în povestiri fictive. Atâta timp cât toți cred în aceeași ficțiune, toți ascultă și urmăresc aceleași reguli, aceleași norme, aceleași valori. Toate celelalte animale își folosesc sistemul de comunicare doar pentru a descrie realitatea. Un cimpanzeu ar putea spune: „Uite un leu! Să fugim!” Sau „Uite un bananier! Hai să luăm banane!” În schimb oamenii nu-și folosesc limbajul doar pentru a descrie realitatea, ci și pentru a crea noi realități, realități fictive. Un om poate spune: „Uite, e un Dumnezeu deasupra norilor! Dacă nu faci cum îți spun eu, după ce mori Dumnezeu te va pedepsi și te va trimite în iad.” Dacă toți credeți în povestea pe care am inventat-o, cu toții veți urma aceleași norme, legi și valori, și puteți coopera. Numai oamenii pot face asta. Nu vei convinge niciodată un cimpanzeu să-ți dea o banană promițându-i „Te vei duce în raiul cimpanzeilor după ce mori. (Râsete) Vei primi multe banane pentru faptele tale bune. Așa că dă-mi banana asta.” Nici un cimpanzeu nu va crede o asemenea poveste. Numai oamenii cred în asemenea povești, motiv pentru care noi dominăm lumea, iar cimpanzeii sunt închiși la zoo și în laboratoare de cercetare. Puteți considera acceptabil că în cadrul religiei oamenii cooperează prin credința în aceleași ficțiuni. Milioane de oameni se adună să contruiască o catedrală sau o moschee, sau să lupte în cruciadă sau în jihad, pentru că toți cred în aceleași povești despre Dumnezeu, rai și iad. Dar eu vreau să subliniez că exact același mecanism stă la baza tuturor celorlalte forme de cooperare umană pe scară largă, nu doar în domeniul religiei. Să luăm spre exemplu domeniul legal. Majoritatea sistemelor legale de azi se bazează pe o credință în drepturile omului. Dar ce sunt drepturile omului? Drepturile omului, ca și Dumnezeu și raiul, sunt doar o poveste pe care am inventat-o. Nu sunt o realitate obiectivă, nu sunt vreun efect biologic al homo sapiens. Luați o ființă umană, despicați-o și uitați-vă în interior, veți găsi inima, rinichii, neuronii, hormonii, ADN-ul, dar nu veți găsi nici un drept. Drepturile sunt în poveștile pe care le-am inventat și le-am răspândit în ultimele secole. Pot fi povești pozitive, povești foarte bune, dar sunt doar povești fictive pe care noi le-am inventat. Același lucru e valabil și în domeniul politic. Cei mai importanți factori în politicile moderne sunt statele și națiunile. Dar ce sunt statele și națiunile? Nu sunt o realitate obiectivă. Un munte e o realitate obiectivă. Îl poti vedea, îl poti atinge, îl poți chiar și mirosi. Dar o națiune sau un stat, – ca Israel, Iran, Franța sau Germania – e doar o poveste pe care noi am inventat-o și de care am devenit extrem de atașați. E valabil și în domeniul economic. Azi cei mai importanți actori în economia mondială sunt companiile și corporațiile. Mulți probabil lucrați pentru o corporație, ca Google sau Toyota sau McDonald's. Ce anume sunt lucrurile astea? Avocații le numesc ficțiuni legale. Sunt povești inventate și menținute de puternicii vrăjitori pe care îi numim avocați. (Râsete) Și ce fac corporațiile toată ziua? În principal, încearcă să facă bani. Și ce sunt banii? Din nou, banii nu sunt o realitate obiectivă, nu au o valoare obiectivă. Luați bucata verde de hârtie – dolarul – priviți-o: nu are nici o valoare. Nu o poți mânca, nu o poți bea, nu te poți îmbrăca cu ea. Dar au venit niște maeștri povestitori, marii bancheri, miniștrii de finanțe, prim-miniștrii, care ne spun o poveste foarte convingătoare: „Vedeți aceasta bucată verde de hârtie? Valorează de fapt zece banane.” Și dacă cred eu și tu și toată lumea, chiar funcționează. Iau această bucată de hârtie fără valoare, merg la supermarket, i-o dau unui străin pe care nu l-am întâlnit niciodată și primesc în schimb banane adevărate, pe care chiar le pot mânca. E ceva extraordinar. Cu cimpanzeii nu ți-ar merge. Desigur, ei fac schimburi: „Îmi dai o nucă de cocos, îți dau o banană.” Asta poate să meargă. Dar, „Îmi dai o bucată de hârtie fără valoare și te aștepți să-ți dau o banană? Nici vorbă!” „Drept cine mă iei, un om?” (Râsete) De fapt banii sunt cea mai reușită poveste inventată și spusă de oameni vreodată, pentru ca e singura poveste în care crede toată lumea. Nu toată lumea crede în Dumnezeu, nu toată lumea crede în drepturile omului, nu toată lumea crede în naționalism, dar toată lumea crede în bani și în dolar. Până și Osama Bin Laden: ura politica și religia americană, cultura americană, dar nu a avut nici o obiecție la dolarii americani. Îi plăceau chiar foarte mult. (Râsete) În concluzie, noi oamenii dominăm lumea pentru că trăim într-o realitate duală. Toate celelalte animale trăiesc într-o realitate obiectivă. Realitatea lor se compune din entități obiective, precum râuri, copaci, lei și elefanți. Și noi oamenii trăim într-o realitate obiectivă. Și în lumea noastră sunt râuri, copaci, lei și elefanți. Dar de-a lungul secolelor, am construit deasupra acestei realități obiective un al doilea strat de realitate fictivă, o realitate formată din entități fictive, precum națiuni, zei, bani, corporații. Partea extraordinară e că pe parcursul istoriei aceasta realitate fictivă a devenit din ce în ce mai puternică, încât azi cele mai puternice forțe din lume sunt aceste entități fictive. Azi, chiar supraviețuirea râurilor, copacilor, leilor și elefanților depinde de deciziile și dorințele entităților fictive, ca Statele Unite, ca Google, ca Banca Mondială, entități care există doar în imaginația noastră. Vă mulțumesc. (Aplauze) Bruno Giussani: Yuval, ai lansat o carte nouă. După „Sapiens”, ai mai scris una, apărută în ebraică, dar netradusă încă în... Yuval Noah Harari: Lucrez la traducere ... BG: În carte, dacă înțeleg corect, susții că descoperirile extraordinare pe care le trăim acum nu au doar potențialul de a ne face viețile mai bune, ci vor crea – și te citez – „noi clase și noi lupte de clasă, ca în revoluția industrială.” Ne detaliezi puțin? YNH: Da, în revoluția industrială am asistat la crearea clasei proletariatului urban. În mare parte, istoria politică și socială din ultimii 200 de ani a constat în căutarea de soluții pentru noua clasă, cu problemele și șansele ei. Acum asistăm la crearea unei clase masive de oameni inutili. (Râsete) Pe măsură ce computerele devin tot mai bune în tot mai multe domenii, e foarte posibil ca ele să ne depășească în majoritatea sarcinilor și oamenii să devină redundanți. Iar marea întrebare politică și economică a secolului 21 va fi: „La ce ne trebuie oamenii?” sau cel puțin „La ce ne trebuie așa mulți oameni?” BG: Ai un răspuns în carte? YNH: În prezent soluția cea mai bună e să-i ținem fericiți cu droguri și jocuri video... (Râsete) dar nu pare un viitor foarte atrăgător. BG: Deci practic spui în carte și acum – referitor la discuția despre dovezile crescânde despre inegalitatea economică – că suntem doar începutul procesului? YNH: Repet: nu e o profeție. E vorba doar de înșirarea posibilităților. Una e crearea acestei clase masive de oameni inutili, alta e diviziunea umanității în caste biolgice diferite, unde bogații vor fi upgradați în zei virtuali și săracii, degradați la nivelul de oameni inutili. BG: Simt că în 1–2 ani ne vei vorbi din nou. Mulțumesc, Yuval, că ai venit. YVH: Mulțumesc! (Aplauze)